joi, 17 decembrie 2009

In memoriam


Ieri mi-am ingropat tatal. A murit duminica dimineata, in spital, probabil dintr-un stop-cardiorespirator. Suferea de cancer la plamini si in ultimele saptamini s-a simtit din ce in ce mai rau. Nu putea sa respire, obosea foarte repede, de fapt era in permanenta obosit. Nu putea dormi noaptea pentru ca nu putea sa respire stind culcat. Cu toate astea, in spital, fiind pus pe un aparat cu oxigen, s-a simtit un pic mai bine si credeam, ca si pina acum, ca isi va reveni.
Nu si-a mai revenit.
Cind am plecat luni cu el d-acasa, spre spital, a stiut ca nu se mai intoarce acasa. Avea convingerea ca i-a venit sfirsitul. Sfirsitul dupa o viata relativ scurta (62 de ani) insa complexa, grea de cele mai multe ori, poate cu prea putine bucurii si cu prea multe sacrificii. S-a despartit de mama in '87, cind eu aveam 10 ani, si s-a luptat cu ceru' si pamintu' sa raminem la el (eu si frati'miu) si a reusit. A stiut ca ii va fi foarte greu sa ne creasca, dar a vrut sa raminem astfel aproape de bunici si aproape de biserica. Si bine a facut. Mult timp nu am inteles ce a insemnat pentru un barbat de 40 de ani sa ramina singur cu doi copii, si sa fie si mama si tata, sa incerce sa fie si prieten. Au fost momente grele uneori, frustrari si neintelegeri, dar la sfirsit cind am tras linie a murit fericit si impacat ca a avut grija de noi. A murit impacat cu ce a facut pentru copiii lui si era mindru de noi. Iar eu am reusit sa inteleg si sa ii multumesc ca a renuntat la viata lui pentru a investi in a mea.
Parte din pretul pe care l-a avut de platit pentru alegerea lui a fost si faptul ca a murit singur. Imi spunea saptaminile trecute sa il sunam mai des (desi il sunam zilnic), ca ar vrea sa petreaca mai mult timp cu noi pentru ca cel mai greu nu ii e cu boala, cu care de altfel nici nu s-a prea chinuit sa lupte, ci cel mai greu ii era singuratatea. Acum regret ca sigur as fi putut petrece mai mult timp cu el. Insa... probabil asa se intimpla mereu... ajungem sa regretam prea tirziu.

Imi pare rau ca a murit fara sa-si vada si nepotii mari. Ii iubea foarte mult (si pe Adan si pe Alex, baiatul lui frati'miu). Avea un fix. A vrut sa ii cumpere lui Adan un urs mare de plus de Craciun. N-a mai apucat. Iar Adan nu il va cunoaste niciodata. Intre doua generatii, parca asta e regretul cel mai mare pe care il am, ca Adan va creste fara un bunic.

Tata a murit impacat, multumit si mintuit. Noi raminem sa ii simtim lipsa. La revedere tata, la revedere bunicule.