BLOG DE TATĂ

64

2011-02-23T12:13:00.004+02:00

Stiam ca disparitia tatalui meu va fi mult mai grea si mai mult simtita in timp si asa se intimpla. Sint foarte dese momentele in care mi-as dori sa mai fie prin preajma. Nu neaparat pentru mine, ca doar sint om mare, dar pentru Adan si acum Jessica. La fiecare noua realizare a lui Adan, care acum sint din ce in ce mai mari si mai dese, ma gindesc ca ar fi fost super sa le afle si el. I-ar fi adus cu siguranta un zimbet pe fata, altfel, mai mereu trista. Dar, lucrurile sint cum sint si viata e cum e. Cel mai adesea cu totul altfel decit ne-am dori-o sau am gindit-o.

Azi tata ar fi implinit 64 de ani.

Tu de ce vrei copii?

2010-12-20T01:48:00.007+02:00

Am avut zilele trecute o discutie, relativ scurta, cu cineva apropiat pe tema copiilor. Mai precis, de ce sa faci sau sa nu (mai) faci copii. Daca ai unul, la ce-ti mai trebuie altul, daca nu ai nici unul la ce-ti trebuie primul? Ceva de genul... Respectiva persoana are deja un copil si se intreba ce rost are sa o iei de la capat cu al doilea? Iar bataie de cap, stres cu sarcina, stres cu nasterea, complicat logistic, mai ales daca doar un parinte are carnet de sofer, etc... toate argumente destul de solide. Plus ca poate vine o virsta si o perioada in viata cind pur si simplu nu mai ai chef si vrei sa ai timp de tine, sa nu te mai imparti in paispe si sa nu mai vrei bataie de cap. Si oricum, cind te gindesti in ce lume ii aduci, mai bine lasa-i nefacuti.

La un moment dat ma intreaba "La voi cum e? Cum a fost? Cum v-ati decis ca vreti copii si citi?"
Pai la noi a fost relativ simplu pentru ca mereu am vrut copii - 2...3...4, dar nu unul. Decit unul singur mai bine deloc. Eu personal am constatat in viata ca pina la urma, si in toate situatiile, indiferent ce/citi prieteni ai, sau pretind ei ca ai, singurii oameni pe care poti sa contezi sint familia. Eu am un frate mai mare care "mi-a platit cautiunea" in nenumarate rinduri. Am vazut familii in care fratii se aveau unul pe altul, iar cind parintii nu mai erau, ei au ramas uniti si erau o familie. Si asta am vrut intotdeauna pentru copiii mei, sa ii cresc stiind ca mereu, in orice situatie, fata de oricine, familia este mereu pe primul loc si cea mai importanta. Si in felul asta sint convins ca vor creste si se vor avea unul pe celalalt. Nu vor fi singuri. De asta vreau sa fie cel putin 2 copii.
Cind ii faci, la ce moment din viata, si cit de complicat este asta logistic, asta e o alta problema. Care nu are un singur raspuns. De fapt cred ca are cel putin atitea cite cupluri fac copii. Fiecare stie in dreptul lui. Noi am zis ca e mai bine sa fie de virste apropiate. E mai greu la inceput, primii citiva ani (maxim 18) dar apoi cresc si incep sa aiba program la fel, preocupari asemanatoare, si ii ai oarecum la pachet. Mi se pare mai simplu sa ai, sa zicem, doi copii de 5 si 3 decit unul de 5 si altul de 1 an... Mi se pare doar, pentru ca inca nu sint in situatia aia asa ca nu pot vorbi din experienta proprie. Dar voi afla. Simplu insa, sau foarte simplu, nu e nicicum daca iti propui sa fii un parinte responsabil si sa investesti timp in educatia copilului, si nu ma refer doar la scoala. Pina la scoala sint aia 7 ani de acasa care, zic unii specialisti in anii de acasa, ca ar fi definitorii pentru caracterul, personalitatea si oarecum viitorul copilului. Dar pentru ca in anii aia copiii sa fie crescuti chiar de parintii lor, lucru din ce in mai neobisnuit, trebuie facute multe sacrificii si inteleg ca nu e lucru simplu.

Dar pina la urma, dincolo de argumente logistice, sociologice sau antropologice sau eu mai stiu de care, noi am vrut copii pentru ca ii iubim. Pentru ca ne plac foarte mult si pentru ca bucuria pe care ti-o dau copiii nu o gasesti nici unde in alta parte, si pentru ca vrem sa ii crestem intr-un fel in care sa ajunga oameni de valoare, care sa lase ceva in urma lor ( si aici nu ma refer deloc la profesiile pe care le vor urma). Pentru ca vrem sa punem in ei niste lucruri care poate noua ne-au lipsit, si vrem sa ii invatam asa incit sa nu repete greselile noastre si sa fie mai buni decit noi, pentru ca vrem ca "blestemul" sa se opreasca la generatia noastra si de la ei sa inceapa "binecuvintarea". Si nu gindesc asta pentru ca sintem perfecti, ci din contra. Pentru ca sintem deficitari la multe capitole si avem multe lipsuri, pe care le constientizam si cu care ne luptam, vrem ca drumul lor sa fie mai lin si obstacolele peste care am trecut noi sa nu mai se ragaseasca si pe drumul lor.
Si, nu in ultimul rind, pentru ca ii iubim. Si asta e si motivul pentru care ni s-a nascut al doilea copil. Jessica Lara. Fetita mult asteptata.

Micul Picasso

2010-09-23T12:32:00.024+03:00

Pai da! Cred ca daca si Picasso ar fi inceput la fel ar fi putut ajunge un mare artist. Glumesc bineinteles. N-ar fi putut ajunge. Anyway... Am facut la 4 luni urmele palmelor si talpilor lui Adan pe o foaie cu gindul sa o inramam si sa o expunem in galeria din hol. Planul atunci era sa repetam operatiunea "urma" si la 6 luni, la un an, si tot asa. Am ajuns sa o repetam la un an jumate abia dar a fost foarte distractiv.

Deja de ceva timp a inceput sa ii placa sa mizgaleasca cu creioane de ceara sau creta, iar cind am scos tuburile de vopsea a fost Craciun in septembrie.Nu a fost neaparat usor sa il facem sa isi tina palmele si talpile cum vream noi macar pentru 2 secunde dar intr-un final am reusit. Dar ce a urmat dupa a fost un adevarat atelier de arta postmoderna si distractie si a meritat toata "mizeria" creata. Daca va tenteaza ideea, incercati cu vopsea de la Crayola pentru ca nu e toxica (Adan a incercat-o! Dupa cum s-a strimbat nu are gust bun, dar inca traieste) si mai ales, iese la spalat doar cu apa, si de pe piele si din haine, mobile, etc...
Ce sa zic, e talentat tipu'...:) Sau poate e de vina ochiul meu "critic":)

Viața la țară

2010-08-31T23:34:00.004+03:00

Toata luna august am fost in concediu asa ca a fost un moment foarte bun sa il luam pe Adan si sa il ducem sa-si vada bunicii si verisorii de la Arad. Si pe linga asta sa stea citeva (doua) saptamini la curte si sa aiba loc sa se zbenguie in voie. Noi ne dorim mult si de mult sa stam la casa si sa avem curte exact din acest motiv - sa aiba copiii loc sa se joace si sa petreaca timp cit mai mult la aer, afara. Insa nu ne-am inchipuit ca este chiar atit de bine. Unul dintre cumnatii mei, la care am stat, are o casa saseasca intr-un sat la 4 km de Arad, suficient de mare si cu o curte generoasa - destul pentru 3 baieti intre 1 an jumate si 2 ani si un pic.

A fost excelent sa il putem lasa pe Adan sa se joace in curte fara sa ne stresam ca s-ar putea rani sau ar putea merge in locuri unde nu ar avea ce sa caute. Spatiul pe care l-a avut la dispozitie, si activitatile pe care le putea face, chiar si singur, pun intr-o lumina foarta proasta chiar si cel mai mare si luxos apartament posibil. Nu a mai fost nevoie sa stam cu gura pe el si sa auda numai "Nu umbla acolo!", "Nu atinge!", "Nu ai voie!" si stiind ca nu plinge decit atunci cind se loveste foarte rau, l-am putut supraveghea de la distanta si am fost toti foarte relaxati.

In timpul asta, cit am fost plecati, i-au iesit si patru masele si un canin. Si a inceput baiatu sa manince de parca venea sfirsitul lumii si il gasea flamind. Nu am stiut exact daca maninca mult mai bine pentru ca in sfirsit i-au iesit maselele si nu il mai supara gingiile sau pentru ca alearga toata ziua si era foarte prins - avea treaba ca un om mare. Din nefericire am aflat cind am ajuns din nou in apartamentul nostru minunat de bloc. Minca pentru ca ii era si lui foarte bine la curte si la aer.

Eh, si uite asa, cu trotineta, masinuta, brum-brum, piscina si alte activitati, a trecut timpul de stat acolo si ne-am intors in Bucuresti. Dupa un drum 'relaxant' de 12 ore am ajuns intr-o sauna, la etajul 4, rupti de oboseala si Adan a intrat in colivie.

Am fost deprimati, de fapt inca mai sint, uitindu-ne la el cum il chinuim. A reintrat in zona "Nu!" si ne continuam viata la bloc, cu iesiri in parc.

Ce m-a socat insa cel mai tare in aceasta vacanta a fost sa vad cum un baietel, putin mai mic decit Adan, crescut doar la curte, este cu mult mai agil, mai fisnet, mai sigur pe picioare si mai indraznet. Evident, pentru ca terenul lui de joaca il construieste in acest fel. Asta in conditiile in care Adan numai linistit nu e.

Ne-am reconvins ca blocurile sint cea mai mare timpenie posibila, ca parcurile, oricit de mari ar fi sint mici, si ca viata la tara este excelenta pentru copii. Acolo vreau sa ii crestem.

Un an

2010-03-16T22:18:00.004+02:00

Luni, 15 martie, Adan a implinit un an. Mda... un an intreg. Nici noua nu ne vine sa credem. Sint momente in care parca rememorezi pe repede inainte cit mai multe din cele intimplate si nu-ti vine sa crezi ca s-au intimplat atitea si chiar a trecut un an.

Dar ce an frumos a fost. Din fericire, cu mult mult mai multe bune decit rele. Rele care in cazul nostru au fost chiar foarte putine.

Iar ultimele luni, in care chiar nu am mai scris nimic, s-au intimplat o multime de lucruri si Adan s-a schimbat si a evoluat foarte mult. De la 10 luni merge singur, i-au iesit o multime de dinti, respectiv 8. Asta fiind un motiv de oarece suferinti atit pentru el cit si pentru noi, pentru ca nu prea mai maninca cum trebuie de cind il supara gingiile. Dar am trecut si peste asta. Au fost unele momente de mare frustrare cind vedeam ca nu maninca absolut nimic solid, si prefera doar lapte. Dar, lucrurile merg inainte si acum maninca mai bine, insa mai important decit asta este faptul ca e plin de viata, vesel, sanatos si ne aduce mai multa bucurie decit ne-am putut imagina.

Probabil ca exista dar nu stiu eu cuvintele pentru a descrie sentimentul pe care il traiesc in fiecare zi cind vin de la lucru, cind sare efectiv in sus de bucurie ca ma vede si intinde miinile sa il iau in brate.

Este un spectacol in sine doar sa stam sa ne uitam la el cum se joaca, cum merge, cum vorbeste pe limba lui, incercind sa imite sunete pe care le aude sau doar inventind onomatopee care proabil inseamna ceva in minteal lui, sa il auzim rizind, si ride mult si des.

Sintem binecuvintati cu acest copil si extrem de fericiti sa-l avem si sa-l crestem. Sa ne traiesti copilas!

Deocamdata, aici plinge de zor pentru ca a stins luminarea cu mina... Suflatul e over-rated.

In memoriam

2009-12-17T11:54:00.007+02:00

Ieri mi-am ingropat tatal. A murit duminica dimineata, in spital, probabil dintr-un stop-cardiorespirator. Suferea de cancer la plamini si in ultimele saptamini s-a simtit din ce in ce mai rau. Nu putea sa respire, obosea foarte repede, de fapt era in permanenta obosit. Nu putea dormi noaptea pentru ca nu putea sa respire stind culcat. Cu toate astea, in spital, fiind pus pe un aparat cu oxigen, s-a simtit un pic mai bine si credeam, ca si pina acum, ca isi va reveni.

Nu si-a mai revenit.

Cind am plecat luni cu el d-acasa, spre spital, a stiut ca nu se mai intoarce acasa. Avea convingerea ca i-a venit sfirsitul. Sfirsitul dupa o viata relativ scurta (62 de ani) insa complexa, grea de cele mai multe ori, poate cu prea putine bucurii si cu prea multe sacrificii. S-a despartit de mama in '87, cind eu aveam 10 ani, si s-a luptat cu ceru' si pamintu' sa raminem la el (eu si frati'miu) si a reusit. A stiut ca ii va fi foarte greu sa ne creasca, dar a vrut sa raminem astfel aproape de bunici si aproape de biserica. Si bine a facut. Mult timp nu am inteles ce a insemnat pentru un barbat de 40 de ani sa ramina singur cu doi copii, si sa fie si mama si tata, sa incerce sa fie si prieten. Au fost momente grele uneori, frustrari si neintelegeri, dar la sfirsit cind am tras linie a murit fericit si impacat ca a avut grija de noi. A murit impacat cu ce a facut pentru copiii lui si era mindru de noi. Iar eu am reusit sa inteleg si sa ii multumesc ca a renuntat la viata lui pentru a investi in a mea.

Parte din pretul pe care l-a avut de platit pentru alegerea lui a fost si faptul ca a murit singur. Imi spunea saptaminile trecute sa il sunam mai des (desi il sunam zilnic), ca ar vrea sa petreaca mai mult timp cu noi pentru ca cel mai greu nu ii e cu boala, cu care de altfel nici nu s-a prea chinuit sa lupte, ci cel mai greu ii era singuratatea. Acum regret ca sigur as fi putut petrece mai mult timp cu el. Insa... probabil asa se intimpla mereu... ajungem sa regretam prea tirziu.

Imi pare rau ca a murit fara sa-si vada si nepotii mari. Ii iubea foarte mult (si pe Adan si pe Alex, baiatul lui frati'miu). Avea un fix. A vrut sa ii cumpere lui Adan un urs mare de plus de Craciun. N-a mai apucat. Iar Adan nu il va cunoaste niciodata. Intre doua generatii, parca asta e regretul cel mai mare pe care il am, ca Adan va creste fara un bunic.

Tata a murit impacat, multumit si mintuit. Noi raminem sa ii simtim lipsa. La revedere tata, la revedere bunicule.

Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea Adan!

2009-11-24T00:14:00.006+02:00

Duminica am facut binecuvintarea lui Adan. Ok, pentru cei care nu stiu despre ce este vorba, baptisti fiind, lucrurile se intimpla in felul urmator: parintii merg cu copilul la biserica, unde sint membrii sau unde merg in mod obisnuit, si se face o mica "ceremonie" de binecuvintare pentru copil. In cele mai multe dintre biserici cred, asa cum a fost si in cazul nostru, se citeste un text din Biblie, din Numeri, capitolul 6:

22. Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

23. "Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, şi spune-le: "Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel, şi să le ziceţi:

24. "Domnul să te binecuvânteze, şi să te păzească!

25. Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine!

26. Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!

27. Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, şi Eu îi voi binecuvânta."

Apoi pastorul si cineva din biserica, uneori chiar si parintii se roaga pentru copilul respectiv. Este un fel de a exprima dorinta parintilor, in fata bisericii si a lui Dumnezeu, de a dedica copilul lor lui Dumnezeu si de a cere binecuvintarea Lui peste viata copilului. Este un moment frumos pentru familie si pentru comunitate, fiind un act public de dedicare si responsabilizare. Este un simbol al dependentei de Dumnezeu si al dorintei parintilor si a bisericii ca acel copilas sa fie crescut in cunostinta de si dupa principiile lui Dumnezeu, si este o cerere de binecuvintare si protectie rostita de intreaga biserica.

Asa ca, asta este ce ne dorim si noi pentru copilul nostru: "Domnul să te binecuvânteze, şi să te păzească, Adan! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine Adan si Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea Adan!"

Voi ce i-ati face asistentei respective?

2009-11-16T12:30:00.005+02:00

Cind am citit stirea asta, si dupa, pe parcursul zilei de ieri cind a fost dezvoltata si pe TV, m-am umplut de revolta, in primul rind fata de acea asistenta care a uitat copilul in incubator. Insa nu doar fata de ea, ci mai degraba fata de tot sistemul medical de maternitate si neonatologie. Pentru ca cred ca acea femeie este un exponent edificator pentru acest sistem nenorocit in care ni se nasc copiii. Si sa nu zica cineva ca ce se face atita caz de un copil, ca nu se intimpla in fiecare zi, si a fost un accident. Pentru ca nu e primul caz de neglijenta grava in maternitati, si nici nu conteaza asta. Putea sa fie primul caz din istoria omenirii, ca nu are nici o importanta. Spuneti-le asta parintilor copilului. Pentru mine nu ar conta ca e prima greseala din viata a acelei asistente, si ca pina acum a fost cea mai buna asistenta din lume, ca tot as calca-o in picioare.

Probabil ca la ancheta o sa o scoata cu ceva circumstante atenuante, si o sa scape usor, pentru ca in astfel de cazuri, mi se pare ca scapi foarte usor daca doar iti desface contractul de munca. Ce o fi facut ea de a uitat de copil, ca o fi avut treaba cu alte nasteri, ca vorbea la telefon, ca se uita la televizor sa ce o fi facind, e prea putin important. Chiar nu conteaza. Pentru ca in momentul in care incerci sa sugerezi ca a avut o motivatie serioasa, inseamna ca acea motivatie serioasa era mai importanta decit viata acelui copil care era in grija ei. Poate ca unele din aceste femei nu-si dau seama ca responsabilitatea lor este enorma. Poate au impresia, traind in fiecare zi printre zeci de copii nou-nascuti, ca toti sint la fel si ajung sa ii priveasca ca un obiect al muncii, nu ca indivizi in sine, foarte pretiosi si fragili. Nu stiu daca e asa... poate gresesc. Si nici nu vreau sa sugerez ca toate asistentele sint asa... dar cred ca sistemul este total bolnav. Pentru ca este un sistem fara back-up, in care greseala cuiva nu poate fi depistata la timp pe un lant decizional sau de control, si asa copiii sint uitati in incubator, altii sint operati pentru afectiuni pe care nu le au, altii iau tratamentele colegilor de salon pentru ca se incurca fisele, si tot asa...

Si mai cred ca e bolnav pentru ca in maternitati copilul ar trebui sa stea cu mamele. Si mamele sa stie in permanenta ce se intimpla cu copiii lor. De ce sint luati de linga ele, ce probleme au si ce solutii sint pentru acelel probleme. Nu sa ajungi sa te rogi de asistente sa te lase sa iti vezi copilul, si sa te trateze ca si cum esti o proasta si habar n-ai ce trebuie sa faci cu copilul. Si ti se face un mare favor ca ti-l aduce sa il tii in brate. Si sa ajungi sa afli dimineata ca s-a intimplat ceva cu copilul tau spunindu-ti-se "Stai linistita, ca nu e mort!" "Ah, OK, daca inca nu e mort, nu e nici un motiv sa ne ingrijoram..." Probabil ca si parintii ar trebui sa stie ca drepturile lor trec dincolo de a face tot ce zice doctorul sau asistenta doar pentru ca asa zice doctorul sau asistenta. Doctorul si asistenta sint acolo ca sa slujeasca pacientii, sint acolo in serviciul nostru, nu invers. Cred ca mama respectiva trebuia sa stie ce se intimpla cu copilul ei, de ce, cit si cum trebuie sa stea la incubator, si poate atunci acea asistenta ar fi simtit o mai mare responsabilitate fata de copil, stiind ca trebuie sa dea socoteala parintilor. Poate ar fi simtit ca are in miinile ei viata pretioasa a unui copil. Poate ca ar trebui ca noi parintii, sau viitorii parinti sa incepem sa cunoastem, sa ne documentam, sa stim ce presupune nasterea, primele zile, ce e icterul si alte cele, si mai ales sa ne cunoastem drepturile si sa ni le cerem chiar si in fata asistentelor si a medicilor, pentru ca e viata noastra si a copiilor nostri in joc. Pentru ei e un caz, sau un numar intr-un incubator, dar pentru noi e viata.

Mi se pare foarte grav ce se intmpla pentru ca acel copil va ramine mutilat pe viata, si nu exista despagubire sau rezolvare pentru asta.

In tot acest context, sint din ce in ce mai convins ca spitalele noastre nu sint nicidecum cel mai bun loc unde sa nasti.

La tuns

2009-11-09T14:40:00.005+02:00

Vineri am fost cu Adan la tuns pentru prima oara. Am fi incercat noi acasa dar cu foarfeca ni s-a parut cam periculos la cit se misca asa ca l-am dus la Florin la salon sa se descurce el. Si s-a descurcat.

Iar acum arata ca pentru armata...

Nativity - partea a III a

2009-11-06T14:54:00.008+02:00

O infirmiera in virsta a venit in graba catre mine, mi-a intins o pelerina bleu si ciupicei d-aia ca la Peles, sa mi-i trag peste incaltari si mi-a zis sa ma grabesc.

Am urmat-o pina in sala de nasteri, am intrat, am salutat, mi s-a indicat un loc linga masa de nastere pe care Brindusa era deja in pozitie, si am stat. Am intrat in sala la 16:40. Pe linga mine, Amanda si Lily, mai erau vreo doi medici neonatologi si ceva asistente ca spectatori . Era duminica dupa-amiaza, nu mai era nici o nastere, si ce se intimpla acolo era cel mai interesant lucru de pe sectie.

Eu stateam linga Brindusa incercind sa o ajut, sa o incurajez, dar vocea imi era stearsa si afisam un zimbet usor idiot cred, pentru ca nu prea stiam ce sa fac. Cartea nu o citisem, pentru ca in momentul cind am aflat ca va fi prezenta Amanda, care e moasa , doula, asistent medical, si foarte pasionata de munca ei, m-am relaxat complet. Eu voi fi acolo si simpla prezenta va trebui sa fie suficienta. Asa ca stateam.

Cred ca au fost 3 sau 4 sesiuni de impingere serioasa... timp in care Brindusa nu a scos nici un sunet. Am admirat mereu rezistenta ei la durere, dar la asta nu ma asteptam nici eu, si nici una din persoanele prezente, judecind dupa comentarii...

La un moment dat cineva a spus ca nu a mai vazut o mama care sa nu scoata nici un tipat, sa fie asa "cuminte" si ca ar merita o statuie in curtea spitalului. Asta cred ca a fost prea mult pentru dna. doctor, care a replicat, usor atinsa as spune, ca totusi are si ea un merit in faptul ca nasterea asta merge asa frumos...

Intr-un final a inceput sa se vada capul copilului. Au mai fost citeva serii de impingeri si... ta-tam! La 5 fix, dupa doar 20 de minute de la intrarea in sala de nasteri, iata-l si pe Adan.

Murdar, ud, mic, rozaliu... sincer, nimic ce sa para placut la prima vedere. Incercam sa ma uit la el si sa ma conving ca e frumos, simpatic... sa vad dincolo de frutea tesita, de fata umflata, de pielea zbircita de la lichid, de punctele de grasime de pe fata... el era copilul meu.

Dupa ce i-au taiat cordonul, i l-au dat Brindusei sa il tina putin in brate (ca "recompensa" pentru o nastere asa de frumoasa). O mare realizare si raritate totusi in spitalele din Romania, ca mama sa isi tina copilul in brate chiar pe masa de nastere la doar citeva minute dupa ce l-a nascut. Dar o anomalie usor remarcata de Amanda, care vine dintr-o lume mai normala, si care militeaza pentru drepturile mamelor de a fi reunite cu copiii lor cit mai curind dupa nastere.

Adan a fost apoi luat de neonatolog, spalat, masurat, cintarit, sau ce le mai face acolo, iar nota la nastere a fost 10, dar sincer, nu sint sigur daca a fost rezultatul impactului nasterii asupra celor prezenti, sau copilul chiar a fost de 10, judecind dupa toti parametrii in functie de care se acorda acest calificativ.

Eu am fost rugat sa ies, in timp ce Brindusa urma sa se indrepte spre rezerva ei. Pentru ca a fost o nastere asa ne neobisnuita si frumoasa, dupa spusele lor, pentru tot personalul medical prezent, am capatat bunavointa asistentelor si a infirmierelorsi astfel am putut sa mai stau pe culoar si in salon. Brindusa era palida si obosita. Eu inca ma mai miram in sinea mea cum de a nu a scos macar un sunet sau urlet desi era evident ca durerea fusese foarte mare.

Pina una alta insa, trebuia sa incerc sa ma obisnuiesc cu ideea ca Adan se nascuse, sa ma bucur ca era sanatos, si sa sper ca si de acum inainte totul va fi bine. Eram intr-o stare de exaltare, si nu aveam nimic concret in cap. Pentru Brindusa aveau sa urmeze cele mai dificile 3 zile din viata ei. Eu plecam spre casa bucuros ca totul a fost atit de rapid si fara complicatii, si si Brindusa si Adan erau bine sanatosi.

Lucrul pentru care parca traisem ultimele 9 luni se intimplase. And now what...?

Nativity - partea a II a

2009-11-04T17:48:00.006+02:00

Ei, si la ora 14:11 s-a rupt apa...

Era intinsa pe pat iar eu linga ea, cu lista in mina. Mi s-au taiat genunchii. Am intrat intr-o stare de usoara disperare, probabil ca foarte amuzant de urmarit. D-asta cred ca este foarte bine ca lucrurile sint asa cum le-a lasat Dumnezeu, si femeile sint cele care nasc, nu noi.

Brindusa era incredibil de calma si responsabila. Ulterior mi-a spus ca odata ce a stiut ca incepe si ca nu mai e "cale de intoarcere" a fost foarte calma, constienta si linistita. Bagajul era deja facut, asa ca am sunat la doctor, i-am spus ca s-a rupt apa, ne-a zis sa mergem la spital si dupa ce o consulta medicul de garda, sa o mai sunam o data si sa ii spunem care e situatia.

Am sunat la moasa, Amanda Perkins, o prietena buna din State, i-am spus si ei in ce stadiu sintem si am convenit sa trecem sa le luam, pe ea si inca o prietena asistenta din State, si apoi sa mergem impreuna la spital. CF 2, linga WT Plaza.

Nu mai tin minte exact ce gindeam atunci dar stiu ca eram foarte agitat si incercam sa par foarte calm sau stapin pe mine, pentru ca Brindusa sa nu fie influentata negativ. Cind am iesit din parcare era sa lovesc masina, de stapin pe mine ce eram, si am condus ca nebunu', incercind in tot timpul sa fiu atent si la contractii, care erau deja la intervale de 4-5 minute. Si lungi. 45-50-60 de secunde. Adica, contractii d-alea care conteaza.

Inainte de a le lua pe Amanda si Lily de la Mall Vitan am trecut pe la garsoniera sa luam dosarul de gravida, cu toate analizele si documentele, pe care il uitasem acolo, si pe la 16:00 am ajuns la spital. Dupa un drum pe care Amanda avea sa si-l aminteasca ca unul nu foarte safe... dar, hey, eram foarte stapin pe situatie.

Pe drum contractiile ajunsesera deja la intervale de exact 3 minute, si cu lungimi egale. Am mers direct la medicul de garda care a consultat-o si a consemnat foarte uimita si speriata o dilatatie de 7-8 cm, dupa care am pornit spre camera de travaliu. Brindusa si fetele au intrat pe sectie, iar eu am ramas sa cuget la intrare, in hol, lungindu-mi gitul sa pot vedea ceva inauntru...

Pe tot parcursul sarcinii, am fost impreuna la toate controalele, si am creat o oarecare relatie cu medicul, pentru ca am vrut sa fiu prezent la nastere si am vrut sa stie asta de la inceput, sa ma cunoasca si sa inteleaga ca privim nasterea ca pe un eveniment al nostru ca familie, nu doar al femeii, si vrem sa fiu prezent. De asemenea, la toate aceste intilniri si consulturi din timpul sarcinii am fost foarte clari in privinta dorintei noastre de a naste natural, fara nici o interventie, adica fara epidurala si fara epiziotomie. Cezariana nici nu a fost luata in calcul (cel putin, nu ca solutie preferata. Daca situatia medicala ar fi cerut-o, o faceam.) Avind-o si pe Amanda in camera de nastere, stiam ca Brindusa e pe miini bune si dorintele ii vor fi respectate.

Eu insa, acum, ramas singur in holul gol, ma gindeam daca nu cumva dna. doctor o fi uitat ca vreau sa fiu prezent, sau poate nu s-o putea... Speram ca Brindusa sa fie bine, sa nu o doara prea tare, si eram curios... Faptul de a nu stii ce se intimpla (desi nu poti face nimic in nici un sens) e probabil cel mai greu lucru prin care treci ca tata, la nastere.

La un moment dat am vazut-o pe doctora la capatul celalt al culoarului, deja echipata, apoi pe Amanda ajutind-o pe Brindusa sa treaca dintr-o camera in alta. O infirmiera in virsta a venit in graba catre mine, mi-a intins o pelerina bleu si ciupicei d-aia ca la Peles, sa mi-i trag peste incaltari si mi-a zis sa ma grabesc.

Nativity - partea I

2009-11-03T02:11:00.005+02:00

Simbata aia a fost probabil una dintre cele mai lungi zile traite. La inceputul anului gindeam ca ne vom muta din garsoniera cel tirziu in februarie asa incit sa avem citeva saptamini de acomodare si aranjamente inainte de nastere. Wishful thinking... pentru ca, am reusit sa ne mutam, adica sa dormim prima oara aici abia simbata, 14 martie.

Am adus patul, masinile de spalat si multe alte lucruri, am reusit sa aranjam ceva din ele, dar prea putin pentru a ne simti "acasa".

In ziua aia Brindusa a urcat scari (stam la etajul 4, fara lift) cit pentru tot anul. Un exercitiu benefic pentru inducerea travaliului, dar totusi, "Nu astazi!" ma gindeam eu.

Pe la prinz au aparut primele contractii, dar eu am aflat de ele abia spre seara. Nu erau regulate, insa cind am decis sa ne culcam, in sfirsit, eram terminati de oboseala, si mi-am spus "Nu, nu se poate... nu sint in stare sa nasca in noaptea asta. Ar fi prea mult." Era prima noapte in noua noastra casa, si ma astepam sa ne trezim in mijocul noptii si sa fugim la spital, insa nu a fost cazul.

Nu mai tin minte ce am facut sau la ce ora ne-am trezit duminica dimineata, dar stiu ca am fost foarte fericit ca nu s-a intimplat nimic peste noapte. Dar, pe la 11-11:30 lucrurile s-au schimbat.

Incepusem inca de simbata dupa-amiaza sa tinem o lista cu contractiile, adica ora la care se intimpla si durata. Stiam ca trebuie sa fie regulate, lungi, adica peste 45 de secunde, si la intervale regulate si destul de mici (adica mai putin de 10 minute) pentru a fi contractii care conteaza si dilata. Asa ca, ne-am apucat sa notam si sa calculam.

Deci duminica, pe la 11 au inceput contractiile dureroase, si destul de regulate. Inca nu erau la intervale suficient de mici dar stiam ca "azi" se va intimpla. Destul de rapid au inceput sa fie din ce in ce mai dese si mai dureroase.

In tot timpul asta Brindusa era foarte calma, stia ce are de facut si nu parea sa o ingrijoreze nimic. Eu insa... am inceput sa realizez ca inevitabilul urmeaza sa se intimple. "The sound of the inevitable, Mr. Anderson".

E un sentiment foarte interesant, cind stii ca urmeaza sa se intimple ceva, ceva ce ai asteptat 9 luni, dar tocmai d-aia, ajungi sa te obisnuiesti cu ideea de sarcina, devine atit de parte din viata ta, incit momentul nasterii parca vine pe neasteptate. Tot timpul asta ai astepat momentul nasterii, iar cind vine esti mereu nepregatit, si parca nu iti vine sa crezi ca chiar se intimpla. Cred ca asta simt drumarii din Bucuresti in fiecare an la prima zapada. Ii ia mereu prin surprindere.

Incercam sa ma gindesc, sa realizez in ultimul moment, ce inseamna ce tocmai urmeaza sa se intmple si in ce fel va fi totul diferit, ca plecam la spital 2 si ne intoarcem 3, si ma rog... multe altele de genul asta. Lucruri care ma faceau sa fiu un pic absent din prezentul atit de real, atit de regulat al contractiilor.

Pe la doua fara ceva Brindusa a stiut ca timpul este foarte aproape. A mers la baie si a eliminat tot ce era de dat afara... un lucru atit de coplesitor cind realizezi ca natura are mersul ei logic si plin de sens, daca o lasi sa si-l faca. Citise in cartea din care s-a pregatit, Natural ChildBirth - The Bradley Way, ca putin inainte de nastere ai nevoie sa mergi la WC si elimini tot din tine, si nu mai e nevoie de clisma cind ajungi la spital. La momentul asta contractiile erau deja destul de dureroase. Vedeam asta pe fata ei. A fost prima oara cind a zis ca vrea sa stea intinsa...

In timpul asta, eu eram exact ca in liceu, inainte de ore, cind incerci sa citesti tot ce n-ai cititi acasa, stiind ca urmeaza sa fii ascultat. Cauti, intrebi, incerci sa citesti cite doua rinduri odata... Cautam cu disperare, in cartea pe care trebuia sa o fi citit si eu, cam cit timp mai ai pina la nastere dupa ce "te-ai golit" si alte indicii care sa imi spuna exact cit timp mai e. Simteam ca lucrurile scapa de sub control, un control pe care de altfel nu l-am avut eu niciodata, si ca sint total nepregatit. Brindusa se amuza de mine, in timp ce durerea o chinuia deja la mai putin de 10 minute.

Ei, si la ora 14:11 s-a rupt apa...

Timpul zboara

2009-10-21T14:49:00.011+03:00

Stiam asta, dar am aflat-o din nou luni seara.

Cind "era mic", il tineam in brate pe Adan, si statea cum il puneam, de cele mai multe ori cu capul pe umarul meu si statea "manusa". E o senzatie foarte faina sa il tii asa, pentru ca se lipeste de tine si il simti foarte aproape. Si cind doarme asa e un sentiment care greu poate fi pus in cuvinte. Sau cel putin pentru mine e greu.

Dar de cind a crescut baiatu, adica de pe la 3 luni, nu mai sta asa. Il tii in brate dar sta teapan, se intoarce, se suceste, se apleaca, se fîțîie, si nu mai sta ca un copil. Luni seara insa a adormit imediat dupa masa la Brindusa in brate si am profitat de ocazie sa il mai tin si eu. Ce senzatie! Sa il tii si sa doarma pe umarul tau, sa ii simti respiratia si micile frematari, este un sentiment de apropiere si intimitate greu de egalat. Mi-era dor de asa ceva. Parca mi-e dor de el cind era mic mic.

Si m-am gindit cit de repede trece timpul acum. Lunile 2-3 par asa de departate, pentru ca zilnic se intimpla ceva nou, evolueaza intr-un fel sau altul, progreseaza vizibil, si densitatea de evenimente este asa de mare incit traiesc un profund sentiment de frustrare ca nu pot fi acolo sa il vad cind sta prima oara singur in fund sau in genunchi, sau cind face primele miscari de-a busilea prin pat, sau cum maninca legumele de la 6 fara sa mai faca nazuri. Sint momente care se intimpla o data in viata. Le-ai ratat, la revedere!

Incredibil

2009-10-16T23:15:00.005+03:00

Am vazut azi din intimplare clipul asta la CNN. Am ramas perplex. Nu aveam sunet, iar clipul a fost dat ca un fel de "no comment", fara nici o explicatie, nimic.

Abia cind am ajuns acasa am cautat pe youtube, am gasit clipul si asa am aflat si ca nu s-a intimplat nimic cu copilul de doar 6 luni. Nu s-a intimplat nimic in sensul ca n-a murit.

Primul gind cind am vazut asta a fost ca cred ca as fi inebunit pe loc daca mi s-ar fi intimplat mie. Reactia mamei mi se pare elocventa.

Dar, cum spun si astia de la SkyNews, e un exemplu bun de ce se poate intimpla intr-o clipa de neatentie.

Haine, peste haine, peste haine...

2009-10-13T12:29:00.009+03:00

Am citit acum pe un blog al unor viitori parinti despre planuri de a cumpara haine pentru copilul care ar urma sa se nasca in aprilie si m-am gindit ca poate ar fi bine sa dau un link la acest produs- bundle me- pe care noi l-am cumparat si care ne-a facut viata foarte usoara. Adan s-a nascut in martie, era destul de racoare, si ne-a fost foarte folositor din ziua cind l-am scos din spital.

Am urit, si urim in continuare sa infofolim copilul, sa punem geci peste pulovere si tot felul de haine pe el pina ajunge sa nu se mai poata misca, pentru ca pina la urma nu este decit o mina de om. Asa ca bundle me ne-a placut foarte mult pentru utilitatea lui, usurinta cu care poate fi folosit si mai ales eficienta, logistica si termica. Este ca un fel de sac de dormit, cu fermoar; jumatate sta fixa pe car-seat sau carucior si cealalta jumatate se pune peste copil si se prinde cu fermoar. Ta-tammm!!!

Da, stiu... e in America, dar daca aveti pe cineva care vine d-acolo sau vi-l poate trimite, merita luat. In Romania nu am vazut nicaieri asa ceva, dar poate exista totusi in vreun magazin.

Oițe și steluțe

2009-10-04T00:13:00.004+03:00

Am vazut mai demult oitele astea pe un site si am zis ca trebuie sa ii fac si lui Adan. Ei bine, iata ca am ajuns sa le fac.

La fel si cu stelutele fosforescente pe care trebuia sa le lipesc pe pereti de cind ne-am mutat, dar... vai, ce ocupat sint!

Urmeaza elefanti!

Figuri...

2009-09-22T16:23:00.011+03:00

Asta e joaca dinainte de somn. Ride la oricine si orice.

Iar seara adoarme asa...

Ursuletul e mereu cu el in pat dar in pozitia asta l-am aranjat eu pentru poza...

Un pas catre viata...

2009-09-11T22:25:00.018+03:00

...prin sectia de oncologie de la Marie Curie, din Bucuresti.

Pe culoar, alaturi de anunturi pentru personalul medical si postere cu medicamente, vezi tot felul de personaje de desene animate lipite pe pereti, menite sa le dea senzatia micutilor ca sint totusi intr-o lume de poveste. Asta daca reuseste vreunul dintre ei sa nu remarce mirosul de spital.

Pe la jumatatea culoarului, pe un fel de masuta, stau un cuptor cu microunde, un toaster si un fierbator de apa. In saloane la fel. Cuptoare cu microunde, fierbatoare de apa pentru ceai sau cafea, si bineinteles, cite un televizor. Mai mic sau mai mare. Pe paturi, sau pe noptiere, sint jucarii de plus, printese sau spidermani, si lucruri d-ale parintilor. E clar ca asta nu-i doar o sectie de spital.

Prima senzatie, vazind freamatul si agitatia de pe culoar, e ca esti intr-o gradinita, sau ceva de genul asta. Unii copii mai mici merg cu tricicleta sau se alearga. O mama si un tata fac cu rindul la carucior plimbindu-si fetita de citiva ani pentru a o linisti. Altii mai mari se joaca pe laptop sau playstation. Alti copii stau pur si simplu in pat. Unii sint prea obositi sau secatuiti de vlaga sa mai schiteze vreun gest. In ultimul salon pe stinga, la izolare, sta un baietel cu mama lui si se uita la televizor. El trebuie sa stea izolat pentru ca este foarte sensibil la orice virus sau infectie ar putea lua din aer de la ceilalti copii.

Prin saloane lumea incearca sa schiteze un zimbet cind intram si ne prezentam, insa ochii lor spun altceva. Mame si tati pe fetele carora se vede foarte clar unde ne aflam. Nu sintem nici la gradinita, nici in parc, nici in alta parte, ci in saloanele unei sectii de spital care acum le este casa.
Copiii poate nu stiu prea multe despre boala prin care trec, sau mai bine zis, boala care trece prin ei, insa parintii stiu. Simt. Iar daca pentru o secunda ai uitat, privirea copilului tau sau a colegului de salon, si lipsa parului din cap te lovesc peste fata si iti aduc aminte in modul cel mai brutal.
Sau poate o vor face tipetele unei fetite de 3-4 ani venita la tratament. Mama ei incearca sa o tina si sa o linisteasca in timp ce trei asitente, sau medici, nu stiu ce erau, incercau sa ii administreze medicamentul din seringa.
"Nu o doare chiar asa de rau, sa stiti" ma linistete o asistenta de pe culoar. "Plinge mai mult de nervi."

Probabil ca plinge doar de nervi, dar parca si putina suferinta e prea multa pentru niste copilasi. Iar eu nu reusesc sa fiu imun la plinsetele unui copil bolnav. Sper nici sa nu ajung vreodata.
In timp ce inchid usa de la oncologie in spatele meu si mai fac o ultima fotografie prin geam nu pot decit sa ii multumesc lui Dumnezeu ca Adan e sanatos, si continua sa imi para rau pentru copiii si parintii care trec prin asa ceva.

Campania pentru care am filmat se numeste Pasi catre viata si incearca sa stringa bani pentru o camera sterila de terapie intensiva, adica genul de camera in care ar fi trebuit sa stea baiatul de la izolare. Costa 20.000 de euro.

Pasi catre viata - Povestile copilariei from Emi Gheorghe on Vimeo.

Sarmale si cozonaci... am inceput diversificarea

2009-09-07T16:29:00.020+03:00

Erau semne ca trebuie sa ii incepem diversificarea deja de vreo 2 saptamini, si anume ca a inceput sa se trezeasca noaptea si sa ceara de mincare. La inceput nu eram foarte siguri ca asta e motivul pentru care plinge, pentru ca a coincis cu plecarea noastra intr-un concediu de lafaiala la parinti la Arad, si cu prima lui raceala care l-a chinuit citeva zile si nopti. Insa foamea isi spunea cuvintul destul de clar si atunci Brindusa a stiut ca doar laptele ei nu mai e suficient. Pina acum, adica pina la 5 luni si 2 saptamini, a trait bine doar cu lapte de mama. Nimic altceva. Fara ceaiuri, apa, sucuri, etc...

Diversificarea i-o facem incepind cu cereale, nu cu sucuri, apoi introducem treptat legume, fructe, sub forma de piure, iar la sucuri ajungem mai tirziu. Am fi vrut sa incepem cu fulgi de orz sau ovaz, dar la noi nu am gasit ce am fi vrut noi, respectiv fulgi fara adaos de zahar si fara gluten. Am aflat si eu cu ocazia asta ca e bine ca pina la 6 luni, chiar 6 luni si un pic sa nu ii dai gluten pentru ca poate face intorelanta si asta se traduce in mari probleme cu stomacul. Asa ca, negasind orz, am inceput cu fulgi de orez de la Milupa.

Cind introduci cereale in dieta copilului e bine sa incepi cu o masa care iti e foarte la indemina, sau comod sa stai si sa experimentezi. Adica masa de dimineata sau prinzul. Noi am ales prinzul. Din saptamina a doua poti deja sa ii dai cereale (orez) la toate trei mesele principale, dimineata, prinz si seara. Procesul e in felul urmator: incepi amestecind o lingura de fulgi de orez cu 4-5 linguri de lapte (de mama sau formula, daca e pe formula) si incepi usor usor cu lingurita. In timp, dupa citeva zile, adaugi treptat din ce in ce mai mult orez pina ajungi la 5-6-7 linguri orez iar mincarea are o consistenta mult mai mare.

Dupa doua saptamini se pot introduce legumele. Cite una, pe rind, pentru a putea vedea cum le toreleaza si cum raspunde la fiecare in parte. Vom vedea practic cind vom ajunge acolo. Deocamdata sintem la primele ligurite de pasta de orez. Prima reactie a lui este sa dea afara ce ia din lingurita si asta nu se intimpla pentru ca nu ii place gustul ci pentru ca nu stie exact ce sa faca cu mincarea respectiva. E o textura noua pentru el. In Babywise, de unde am luat si schema de diversificare, spune ca va face asta citeva zile apoi se va obisnui sa manince si din lingurita. Vom vedea... Pina una alta, ne dam seama acum cit de groaznica trebuie sa fie hranirea la cerere. Acum Adan se trezeste cam de 3 ori pe noapte sa manince, cam la 2 ore - 2 ore jumate. Uhh... greu. Nu atit pentru mine care dorm ca un trintor, cit pentru Brindusa care e usor disperata de situatie si doarme pe ea toata ziua din cauza asta. Uitasem cum e sa te trezesti din 3 in 3 ore, pentru ca Adan doarme, sau dormea toata noaptea incepind de la 2 luni jumate.
Un mare avantaj al hranirii dupa un program stabilit de parinte nu de cheful copilului.

Deci, pazea, ca de Craciun mincam sarmale si cozonaci.

L.E. - 14/09/2009

Se pare ca nu tot ce plinge se maninca. Adica, am fost prostiti la cel mai frumos mod posibil... de propriul nostru copil, pe care l-am crescut si ingrijit cu toata dragostea...:)

Am scris initial ca Adan a inceput sa se trezeasca noaptea si sa ceara de mincare. In contextul in care eram, si anume la virsta la care stiam ca poate incepe diversificarea (adica el e pregatit pentru asta), apoi faptul ca eram plecati de acasa, mai era si racit, am concluzionat noi ca ii e foame.

Unde mai pui si faptul ca daca il punea la sin minca de rupea. Deci clar ii e foame, laptele nu-i mai e suficient, trebuie sa-i mai dam si altceva si nu putem lasa copilul sa urle noaptea de foame.

Si uite asa de usor am pierdut noi din vedere ceea ce tot am citit si stiam ca trebuie sa se intimple. La virsta lui ar trebui sa aiba (conform Babywise) trei mese principale pe zi (la care sa manince lapte si apoi cereale) plus unul-doua snaksuri (doar lapte). Iar noi in loc sa avansam in program ne intorceam cu trei luni in urma cind minca si noaptea. Total aiurea. Noroc ca avem prieteni care ne-au deschis ochii si asa ne-am adus si noi aminte ceea ce stiam deja.

Copilul plinge. Daca te duci la el si il bagi in seama si ii mai dai si sa manice, o sa mai plinga. Normal. Si maninca. Si plinge, si vrea in brate... si tot asa. Asa ca anitidotul pentru aceasta "foame" a fost sa il lasam sa plinga. Vai, cita cruzime!!! Si surpriza, dupa 5 minute de scincete, copilul adoarme la loc. Asta in prima noapte. A doua la fel. A treia, surpriza si mai mare... nici macar nu se mai trezeste sa plinga. Doarme dus! De la 21:31 - 22:00 pina dimineata la 8. Ha, ha!

Iar ziua a continuat cu mesele in programul normal, cum am spus mai sus. Si continua si lupta cu cerealele care nu sint chiar asa de apreciate cum credeam si nici nu-i neaparat usor sa il faci sa le manince. Ne cam luptam cu el, dar asta e... viata nu-i totdeauna usoara.

Ideea de baza e ca trezitul noaptea nu cred ca e un semn pentru inceperea diversificarii. Copilul se va trezi in continuare daca vede ca are motive sa se trezeasca, iar o masa buna sau o partida de leganat in brate sint intotdeauna motive bune pentru copii.

Naștere naturală vs cezariană

2009-08-19T13:41:00.010+03:00

Brindusa a fost de ani buni hotarita sa nasca natural. Bineinteles ca am discutat despre optiuni, de ce asa si nu altfel, insa de departe prima optiune a fost mereu nasterea naturala fata de cezariana. Mai ales dupa ce a vazut ce inseamna cezariana la cumnatele ei.

Discutii pe tema asta sint multe, si sint cel putin atitea pareri citi oameni de aceea cred ca este un lucru foarte important despre care oamenii ar trebui sa se documenteze din cit mai multe surse si la final sa ia o decizie care sa fie a lor, din convingere ca asa e cel mai bine pentru copil, mama si familie in general.

Noi am pornit de la ideea ca nasterea naturala e, ei bine... naturala. Corpul femeii a fost proiectat sa nasca natural. Si tot procesul care se intimpla la nastere si imediat dupa a fost gindit cu un scop, nu e la intimplare ce se petrece acolo, si orice interventie in acest proces are consecinte.

Din aceste motive am ales sa vedem in ce fel trebuie sa ne pregatim pentru o nastere naturala cit mai usoara. Pentru ca, da, te poti pregati pentru asa ceva, si e chiar recomandat sa o faci. Trupul se antreneaza. Acolo sint in mare parte multe grupe de muschi angrenate in acest proces al nasterii, iar muschii se antreneaza. Dar, poate cel mai mult trebuie sa te antrenezi psihic pentru nastere naturala, si pentru tot ce urmeaza, pentru ca e adevarat ce se spune: viata nu va mai fi niciodata la fel.

Brindusa a mers pe metoda Bradley care a fost probata de doua ori cu succes de o prietena buna. Cartea este foarte faina, cu sectiune pentru coach (care este sugerat sa fie sotul) la fiecare capitol, si gasesti acolo toate exercitiile pe care trebuie sa le faci si mai mult decit atit. La noi, in Romania, metoda Lamaze cred ca e cea mai cunoscuta, sau recomandata de catre medici, si, asa ca o diferenta majora intre ele, Lamaze pune accent mai mult pe ideea de a fi relaxata in timpul travaliului.

Oricum, dupa ce ai luat hotarirea de a naste natural, cu siguranta gasesti documentatie si ajutor in acest sens. Noi avem o prietena buna, Amanda Perkins, care este si moasa lui Adan, si ea militeaza foarte puternic pentru nastere naturala si stie multe in privinta asta.

Pentu mine insa e un pic revoltator cit de usor aleg femeile cezariana fara sa dea nici o sansa ideii de nastere naturala. Da, stiu, nu sint femeie, ce stiu eu prin ce trece o femeie, nu eu simt durerea, mi-e usor mie sa vorbesc... etc... cunosc replicile. Intr-adevar, nu stiu cum e sa nasti, dar punind lucrurile in balanta, la cezariana imi da mereu cu minus.

Sa ne intelegem, sint absolut convis ca este foarte buna atunci cind situatia medicala o cere, cind este pusa in pericol viata copilului si/sau a mamei si cezariana, sau orice alta interventie a medicului este necesara pentru a salva vieti. Sau sint cazuri in care poate virsta mamei, sau o problema medicala pe care o are nu i-ar permite sa nasca natural. Nu dau cu piciorul la stiinta medicala si recunosc faptul ca gratie cezarienelor si a tot ce inseamna medicina moderna nu mai mor pe capete mame si copii la nastere, si sint salvati copii care altfel n-ar avea nici o sansa.

Dar de aici si pina la a opta pentru cezariana doar ca nu vreau sa ma chinui, nu vreau sa simt durerea, vreau eu sa se nasca copilul intr-o zi anume, adica vreau sa controlez totul, sau mi se pare mai safe asa pentru ca am auzit ca la nastere pot aparea tot felul de complicatii... sau alte motive ce tot aud vorbind cu parinti sau viitori parinti, ei bine, toate astea ma revolta.

Si ce ma revolta si mai tare sint medicii care imping mamicile spre cezariana, din cu totul si cu totul alte motive decit cele medicale. Lesne de inteles. O cezariana e peste 1000 RON, in orice spital. Ma revolta ca parintii nu se documenteaza si nu merg la medic in cunostinta de cauza iar multi, foarte multi medici abuzeaza si profita de pozitia pe care o au si de nestiinta oamenilor.

Am impresia ca cezariana e la moda si e the easy way out pentru toata lumea. Mama nu se chinuie cu travaliul, doctorul nu sta dupa fundul pacientei, sa il trezeasca la 3 noaptea ca i s-a rupt apa, si tot asa... Asa ca “mai bine veniti dvs weekendul asta la un control ca am ceva timp liber”, adica, a se citi “veniti dvs weekendul asta la o cezariana, ca sa nu ne mai lungim asa aiurea cu sarcina asta, ca saptamina viitoare cine stie ce mai intervine.” Lucrurile astea ma revolta.

Iar la mama problema se pune la modul: "De ce sa ma doara cind poate sa nu ma doara?" Insa ce faci dupa? Ramii cu o taietura pe burta, care doare si doare rau. Abea te tirii, ca dupa operatie, nah... nu iti poti tine in brate copilul, laptele nu vine asa cum ar trebui sa vina pentru ca organismul tau "nu stie" sa dea semnalul, pentru ca procesul de sarcina-nastere a fost intrerupt artificial print-o interventie chirurgicala. Ai neaparat nevoie de cineva care sa te ajute cu copilul pentru ca tu ca mama nu te descurci singura, cel putin citeva saptamini. Apoi, in Romania cel putin, la a doua sarcina ti se va spune ca nu mai poti naste natural din moment ce ai facut deja o cezariana. Deci, daca iti vine mintea la cap si vrei sa nasti natural, nu mai poti. Repet, asta in Romania.

Ideea e ca, puse in balanta, urmarile cezarienei sint mult mai grave, mai ample si pe termen mult mai lung decit durerea pe care o simti in travaliu si la o nastere normala. Si, cel putin femeile pe care le-am intrebat eu, nu mai tin minte durerea de la nastere. Stiu ca le-a durut, ca a fost greu, dar nu este ca durerea aia de masea de exemplu pe care parca o simti in creier cind vorbesti despre ea. Iar trupul va avea grija de el si toate procesele care trebuie sa se intimple pentru ca tu ca mama sa iti poti ingriji copilul din prima clipa se vor intimpla. Dupa o nastere normala la doar citeva ore esti in picioare si gata sa te bucuri de copilul tau si nici nu-ti mai pasa prin ce tocmai ai trecut pentru ca tii in brate rezultatul "muncii" tale.

Dar "principiul" asta pe care eu il numesc "the easy way out" il regasesc in mult mai multe aspecte care tin de cresterea copilului si voi mai scrie despre asta. In final el se rezuma la a alege intre ce e comod pentru mama sau bine pentru copil. Aceste notiuni sint puse mereu in balanta, sub diverse forme si in varii situatii.

Organismul e facut sa nasca natural, si sa isi revina natural la forma si functiile anterioare.

Noi am avut o relatie foarte frumoasa cu medicul. I-am spus de la bun inceput ca vrem nastere naturala, fara epidurala si chiar si fara epiziotomie si nu am avut nici o problema in privinta asta. Cred ca si medicii raspund si colaboreaza altfel cu oameni care sint interesati de problema si de ce se intimpla cu ei si copilul lor. Cel putin medicul nostru asa este.

Despre car-seat și centura de siguranță

2009-08-12T10:59:00.020+03:00

Cunosc pe cineva care a iesit prin parbriz intr-un accident de circulatie. Bineinteles ca nu purta centura de siguranta. Doctorii au spus ca e o minune ca a supravietuit, insa urmele accidentului inca sint vizibile in trupul lui. De atunci centura de siguranta pentru mine e sfinta.

Vorbesc cu prieteni si ma uit in alte masini pe strada si sincer ma cam ingrozesc de ce vad si aud. Copii care sint pusi in car-seat dar nu sint si legati cu centura, adica e ca respectivul pe care il cunosc care statea pe scaun dar nu avea centura. Apoi mai grav, copii care nici macar nu sint pusi in car-seat pentru ca e cineva care "are grija de ei" si ii tine in brate. Smart! Weekendul asta am vazut-o pe cea mai tare dintre toate. O femeie tinea in brate un copil de citeva luni pe scaunul din fata al masinii. O masina noua, moderna, cu dublu airbag... Era suficient sa puna o frina un pic mai tirziu si sa il loveasca usor pe cel din fata si airbag-ul i-ar fi zdrobit copilul.

"Eh, n-are ce sa i se intimple ca mergem incet."

"Asa, la drumuri scurte, nu il mai legam cu centura..."

"Las' ca il tin io asa, ca se incinge in carseat-ul ala... am io grija daca e ceva..."

Sa va spun ceva. In caz ca nu ati avut pina acum nici un accident de masina si nu stiti cum e... De cele mai multe ori, doar daca esti soferul masinii iti poti da seama ce se va intimpla si asta cu o fractiune de secunda inainte. N-ai timp nici sa gindesti. Daca esti pasager, totul e o surpriza uriasa. Corpul si mintea ta nu sint pregatite pentru impact si esti ca o cirpa. N-ai nici un control asupra ta sau a ceva din jur. Dupa, daca esti teafar, te intrebi cum ai ajuns in pozitia aia, sau in ce te-oi fi lovit la cap, la mina... nici nu se pune problema sa mai ai timp sa iti protejezi copilul sau altceva. Iar impactul, chiar si la viteze mici, este resimtit mult mai puternic decit credeti.

Orice copil care nu e asigurat in centura va zbura necontrolat prin masina la cel mai mic impact. Indiferent daca e din spate, fata sau lateral.

Si nici nu trebuie sa fii sofer prost ca sa ai accidente. Sint suficienti prosti pe strazi care pot intra in tine chiar si atunci cind mergi total regulamentar.

Mi se pare o mare nesabuinta din partea parintilor sa isi duca copii asa in masina. Asa ca folositi cu incredere carseat-ul cu centura lui de siguranta, ca de-asta o are, ca sa fie folosita. Cititi cu mare atentie instructiunile si instalati scaunul corect in masina. Aveti grija sa inchideti airbag-ul de la pasager daca tineti neaparat sa puneti carseat-ul pe scaunul din fata. Sint citiva pasi care trebuie urmati corect.

Dar nu cred ca e prea mult pentru viata copilului vostru!

Nu ca as vrea sa sperii pe cineva, dar... watch and learn...

Ce faci cu pisica după naștere?

2009-08-04T15:42:00.010+03:00

In mod normal, e bine ca inainte sa se nasca copilul, sa ai deja pregatita camera lui, cu lucrurile, mobila si toate cele si incet incet sa iti inveti pisica ce-i cu locul ala nou care ii este interzis. In mod normal. La noi nu a fost un mod normal, pentru ca noi am ajuns sa ne mutam (si sa petrecem prima noapte) in casa in care urma sa stam exact cu o zi inainte de nastere. Acest episod il voi trata separat.

Asa ca pentru Pepsi noutatile s-au tinut lant. S-a mutat in casa noua, ceea ce nu-i neaparat o tranzitie usoara pentru o pisica, si pe linga asta a mai aparut si un omulet care ocupa lejer primele trei locuri pe lista noastra de interes si prioritati. Si de-o data se trezeste pisica intr-o casa straina cu niste stapini care n-o mai baga in seama, cu camere de unde este data afara in suturi, si tot felul de reguli noi.

Aici insa trebuie sa-i dau Brindusei ce-i al ei. S-a ocupat de Pepsi si de educatia lui de cind a fost mic iar rezultatele au fost impresionante si foarte apreciate. Asta a implicat si ceva bataie, si poate d-asta acuma el e mai atasat de mine decit de ea. Dar faptul ca este o pisica cu care te poti "intelege" si care "pricepe" ne-a ajutat sa facem tranzitia destul de usoara zic eu. A inteles rapid ca nu are ce sa caute in camera lui Adan si ca nu e locul lui ala. Ii mai permitem sa intre acolo si sa mai stea pe podea cit timp sintem si noi acolo. Asa a fost crescut: vine si sta unde stam si noi. Cind nu il lasam in camera sta pe hol, in prag. L-am lasat sa miroasa car-seat-ul, si alte obiecte ale lui Adan si i-a fost retezata din start orice tentativa de a se urca pe mobila de la el din camera. Mai vine citeodata sa stea pe canapea cind sint si eu acolo insa vocea Brindusei il ajunge mai repede decit apuca el sa gindeasca.

Toti medicii sau oamenii care se ocupa de copii ne-au spus ca trebuie sa evitam orice contact direct intre Pepsi si Adan pina la 6 luni si incercam in felul asta ca macar pina cind Adan va incepe sa mearga de-a busilea, sa ii pastram camera 'catfree'.

Planuim sa eliminam mocheta din casa si sa o inlocuim cu parchet cind Adan va incepe sa umble pe jos, fiind mult mai simplu sa intretii curat parchetul decit o mocheta in care intra parul de pisica. Dupa aceea vom face asa incit Adan sa se adapteze la mediul nostru de viata care il include si pe Pepsi iar viata pentru cei doi "copii" sa fie frumoasa si linistita. Asta va presupune educarea amindurora in diferite aspecte. Pepsi acum nu mai are voie nici in pat (unde obisnuia sa vina dimineata si sa doarma pe spatele meu), si de principiu in nici un loc unde poate ajunge copilul. In timp vom vedea exact ce alte masuri va mai trebui sa luam si ce va presupune educatia lui Adan in privinta comportamentului fata de pisica, si animale in general. Sint convins ca "frica" de animale pe care o invoca multi parinti in dreptul copiilor lor a fost indusa de catre parinti si este in mare parte urmare a lipsei unei raportari corecte fata de animale. Copilul nu are de unde sa stie ca nu e cel mai bun lucru sa tragi pisica de coada sau sa o calci pe cap, daca nu il invata parintii lui asta. Nu va stii nici cum sa miingiie un animal asa incit sa fie o experienta placuta pentru amindoi.

Ce va trebui sa incep din nou sa fac e sa ma ingrijesc mult mai bine de Pepsi. De cind a venit Adan, a fost foarte neglijat si sufera. Cerseste atentie si afectiune si e normal, iar mie imi este destul de greu sa mai imi fac timp si pentru el. Brindusa nici atit.

Am si citit, am auzit din multe parti si sintem convinsi ca e foarte bine pentru copil sa creasca intr-o casa cu animale de companie. Se dezvolta emotional si social mai bine si mai sanatos decit fara. Noi planuim sa mai avem si copii si cind ne vom muta la casa (Oh, hear us LORD!!!) vrem sa ne luam si un ciine. Bineinteles ca ne va face viata un pic mai dificila, dar hey, what are we there for?

Pisica si sarcina - Fabulă

2009-08-03T23:48:00.014+03:00

Tot felul de zvonuri, idei si reactii poti afla cind ai pisica si astepti un copil.

"Cum?!! Mai tineti pisica?"

"Va imbolnaveste copilul!"

"N-are domne' ce sa caute o pisica intr-o casa cu copii mici..."

"Ori copilul, ori pisica..." si lista ar putea continua. Iar astfel de reactii au venit si, in general, vin de la toti oamenii din jurul tau, adica de la parinti sau prieteni pina la medici in care, altfel, ai foarte mare incredere. Si asta e un motiv foarte intemeiat pentru care cel mai bun lucru pe care il poti face intr-o astfel de situatie e sa te pui pe studiat problema, sa-ti formezi o opinie proprie and stick to it. No matter what!

Prima schimbare a fost buna pentru Brindusa si rea pentru mine. De acum inainte, cel putin urmatoarele 8-9 luni doar eu voi curata nisipul (litiera) lui Pepsi (motanul nostru). O, ce veste minunata! Asta pentru ca exista riscul toxoplasmozei. Toxoplasmoza este o boala provocata de un parazit numit Toxoplasma gondii care se poate transmite la om si prin fecalele pisicilor. In sarcina este periculoasa pentru ca afecteaza fatul, putind genera malformatii destul de serioase la nivelul sistemului nervos dar si al altor organe. De asemenea, se pare ca este o cauza importanta a avorturilor spontane.

Brindusa si-a facut primul set de analize in sarcina la 17-18 saptamini si eram intr-adevar foarte curiosi sa vedem ce iese la toxoplasma. Si IgG si IgM au iesit negativ, ceea ce insemna ca nu avea nici parazitul, dar nici imunitate (IgG), iar testul trebuia repetat la 8-12 saptamini pe durata sarcinii. Daca IgG este pozitiv inseamna ca organismul are imunitate la toxoplasma si testele nu mai trebuie repetate. Daca ambele sint pozitive, atunci exista riscul unei infectii active.

Am repetat testele la 24 de saptamini cu aceleasi rezultate. Intre timp insa au aparut alte probleme cu Pepsi. Am tot umblat amindoi lunile alea, cam din august 2008 pina in februarie 2009, pe la doctor cu el. Cind ne-am intors din concediu ii cadea parul intr-un mare hal, si am mers sa ii faca un tratament cu ceva vitamine pentru problema asta. Am rezolvat-o cu parul dar au aparut niste bubite pe piele care nu treceau cu nimic. Am zis sa-i facem niste analize de singe sa vedem ce are. Si la analize, la Facultatea de Medicina, ne-a zis ca ar avea un parazit numit haemobartonella, care se poate dovedi a fi foarte periculos. Adica Pepsi ar putea face cancer, leucemie sau alte boli d-astea foarte placute. Bineinteles ca urmatorul pas a fost sa aflam ce inseamna aceasta haemobartonella pentru om. Veterinarul a zis ca se ia dar nu se manifesta, parazitologul a zis ca nu se ia, deci clar nu se manifesta. Sincer, noi cred ca ne-am agitat mai putin in privinta asta decit toti ceilalti membrii ai familiei, care au reiterat intr-un fel sau altul, afirmatiile de mai sus:

"Sa moara pisica!!!"

"Moarte lui Pepsi!"

"Afara cu pisica. N-are ce sa caute pisica in casa cu un bebelus!" - bineinteles, cu bune intentii fata de noi.

Pe linga toate astea, la o analiza de singe i-a iesit glicemia foarte mare (lui Pepsi) si asta a insemnat ca a trebuit sa mai mergem de nu stiu cite ori cu el la veterinar sa ii ia singe si sa ii masoare glicemia. Lucru care nu e deloc usor. Pepsi nu e o pisicuta. E un ditamai motanul de aproape 7 kg, mai degraba, chiar mult mai degraba agresiv decit linistit, care nu sta pur si simplu sa il intepe un medic. Eu nu am putut sa il tin niciodata (pentru ca imi era foarte mila de el cind il vedeam cum se zbate, desi medicii ne spuneau ca face asa de nervi, nu ca ar suferi vreo durere fizica), asa ca a fost mereu nevoie de doi asistenti (fara inima!!!) de la Facultate pentru a-l tine pe masa. Si suferea saracu' de el... Ni se rupea inima. Asta a fost de fapt cel mai rau lucru din toata povestea asta. Ca am suferit amindoi foarte mult pentru biata pisica. Si toti ziceau probabil ca sintem dusi cu capu'.

Pina la urma s-a dovedit ca Pepsi nu avea nici o problema cu glicemia, ci atunci a fost o reactie la stresul la care a fost supus iar bubitele de pe piele de la care a pornit totul au trecut pur si simplu. Intre timp oricum nu-si daduse absolut nimeni seama ce sint, de la ce si de ce. Nu au mai aparut si Pepsi e acum la fel de bine, merci! ca totdeauna. Ar putea chiar face reclama la Dr. Pepper.

Deci nu a fost o sarcina fara aventuri cu pisica. Dar nici nu a avut vreo legatura sarcina cu pisica sau invers. Doar s-a nimerit sa fie amindoua in aceeasi perioada, iar noi am umblat mai mult pe la veterinari decit la ginecolog.

Cit despre toxoplasmoza, se poate lua si din carne insuficient de bine preparata, sau prin contact cu pamint in care au ajuns fecale de pisica. De aceea gradinaritul in perioada sarcinii este nerecomndat. Noua parazitologul ne-a spus ca e mult mai probabil sa iei parazitul din carne decit de la pisica cu care stai in casa. Ar trebui ca nisipul sa nu fie schimbat timp de 3-4 saptamini pentru a deveni cu adevarat periculos, ceea ce e destul de improbabil daca esti un om normal.

Asa ca pentru noi nici nu s-a pus problema sa renuntam la pisica pentru ca urma sa avem un copil. Il avem pe Pepsi de 4 ani si tinem mult la el. Foarte mult, si intentionam sa il avem cit o trai.

Cit despre cum e cu pisica dupa ce se naste copilul... eh, aste e o alta poveste.

O sa-l cheme... cum o sa-l cheme?

2009-07-25T18:07:00.023+03:00

Una dintre primele dificultati dupa ce am stiut ca e baiat a fost sa aflam cum il cheama. Pentru fata aveam deja nume, ne placea amindurora, era perfect. Pentru baiat nu aveam absolut nici o idee. Mie toate numele romanesti de baiat mi se pareau cel putin urite. Imi tot veneau in cap Marcelica si Georgel...

Au fost mai multi factori care au contat in alegerea numelui.
In primul rind am vrut sa aiba doua prenume. Din mai multe motive. Primul cred ca are mai mult de-a face cu cultura americana decit cu a noastra. Acela de a te folosi de toate numele copilului atunci cind vrei sa il atentionezi ca a trecut in zona interzisa. Este o interventie in trepte, intr-un fel. La prima atentionare il strigi pe primul prenume, cel folosit in mod uzual. Apoi pe amindoua. Iar cind adaugi si numele de familie stie ca treburile sint foarte foarte seriose. Bineinteles ca si tonul se agraveaza la fiecare pas. Am vazut principiul asta folosit cu mare succes la prietenii nostri, ne-a placut si l-am adoptat.

Al doilea motiv a fost ca am vrut sa mai aiba o optiune cind va creste in caz ca Adan nu ii va placea. Daca nu o sa-i placa nici Lucas, asta e...

Iar al treilea motiv a fost dat de numele nostru: Gheorghe. Orice combinatie cu Gheorghe ni se parea ca suna nicicum, asa ca am incercat sa "indulcim" trecerea spre Gheorghe.

Nici unul din noi nu a vrut un nume "cu semnificatie" asa ca trebuia sa gasim doar ceva care sa ne placa pur si simplu. Asa ca am umblat pe net, pe siteuri de nume, sa ne inspiram. Primul asupra caruia ne-am hotarit amindoi a fost Lucas. L-a propus Brindusa, ne-a placut mult si ni se parea ca face bine trecerea spre Gheorghe. Trebuia sa mai gasim ceva. Ceva Lucas Gheorghe.
La Adan am ajuns dupa ce am pus pe liste separate cam tot ce ne-a trecut prin cap cu oarece potential sa ne placa, dupa care am facut o lista cu cele care apareau la amindoi si am taiat pina au ramas doua variante. Apoi a ramas Adan Lucas Gheorghe.

Complicat nume ce-i drept. Nu stiu daca a fost macar o persoana pina acum care sa fi inteles din prima numele Adan, cu n nu cu m si cu accent pe primul A. De obicei oamenii ne intreaba cum il cheama, le raspundem, apoi urmeaza o pauza... privirea in gol... (ne imaginam ce le trece prin cap) si se termina cu un "Hmm... frumos...". Insa ne-am obisnuit. Repetam si corectam pina se intelege. Prin contrast, atunci cind oamenii inteleg un nume si le suna cunoscut, il repeta pe vocea aceea de mezzosoprana pe care vorbesc oamenii mari cu bebelusii... "Marcelica! Vai ce nume frumos ti-au dat parintii tai!"

Pina s-a nascut, noi eram deja foarte obisnuiti cu numele lui si nu la mult timp dupa aia am ajuns la o concluzie fireasca: nu i s-ar fi potrivit alt nume.
El e Adan.

Fetita mea e baiat...

2009-07-21T13:13:00.021+03:00

Dupa ce am aflat ca sintem insarcinati viata si-a urmat cursul normal. Adica am plecat in vacanta, am fost la Formula 1, ne-am vazut de ale noastre. Nu am anuntat pe nimeni despre sarcina. Deocamdata era secretul nostru. Doar niste prieteni buni din Austria, la care am petrecut citeva zile si-au dat seama imediat despre ce este vorba.

"Vreti o cafea? Sau o bere?"

"Eu da. Brindusa nu mai bea nici cafea nici bere."
Chiar speram sa isi dea seama pentru ca explodam. As fi spus si strainilor de pe strada ca o sa avem un copil.

Sarcina a fost cum nici nu visam. Fara greturi, fara complicatii. Au aparut la un moment dat, saptaminile 8-10, niste dureri in zona lombara, care in mod normal ar fi trebui sa apara in lunile de sfarsit cand se mareste burta si greutatea copilului apasa pe nervul sciatic, dar au fost usoare si au disparut relativ repede. Spre sfarsitul sarcinii nu au mai aparut. Bucuria cea mai mare insa a fost lipsa totala a greturilor.

Ce s-a schimbat imediat la Brindusa a fost apetitul pentru mincaruri gatite, care la ea lipsea cu desavirsire inainte, si simtul mirosului care s-a ascutit intr-un fel de-a dreptul impresionant. I-am spus ca ar fi putut sa se angajeze pe post de sniffer dog la aeroport. Ar fi detectat orice.

In tot timpul asta noi traiam cu convingerea ferma ca "bobita" noastra e fetita. Si nu vream sa facem public anuntul pina nu stiam sigur, de la ecografie, pentru ca in familia ei erau deja doi baieti si o nepotica era foarte dorita. Si vream ca anuntul sa nu fie "Vom avea un copil!" ci "Veti avea o nepotica!"

Aminarea asta ne-a bagat oarecum in ceva belele pentru ca incepuseram sa ne gindim deja sa ne mutam din garsoniera, si au mai fost situatii pentru care explicatia simpla "Sint insarcinata" se cerea, dar inca nu puteam sa o dam.

Am dus-o asa pina la 20 de saptamini. Yap! 20 de saptamini. Marele noroc a fost ca burta nu a crescut prea mult si nu iti dadeai seama ca e sarcina. Putea sa fie pur si simplu "mai plinuta".

Am mers la o ecografie special sa aflam sexul copilului, si am aflat. Cu dezamagire am aflat ca fetita noastra e baiat. Chiar am fost foarte dezamagiti. Nimeni nu ne-a inteles insa, pentru noi, parca se sfirsise o lume cu care eram obisnuiti si acum trebuia sa o luam de la capat cu una noua, pentru care nu eram pregatiti in nici un fel. Au fost citeva zile destul de complicate. Nu era o problema cu copilul in sine ci doar in mintea si in asteptarile noastre. Trebuia sa ne obisnuim cu gindul ca vom fi parinti de baiat. Si ca primul nostru copil va fi toata viata baiat. Era doar o problema de adaptare la realitate.

Reactiile in familie au fost cu consecventa de doua feluri simultan. Odata de bucurie si apoi "Bine mai, si nu ne-ati spus pina acum si noua? 5 luni? Ati tinut secret doar pentru voi?"
"Pai... vream sa stim ce e... inainte sa... you know..."
"Eh, trebuia sa ne spuneti!"

- va urma despre alegerea numelui, probleme cu pisica, relatia cu medicul ginecolog si alte ginduri din sarcina, pe masura ce ne apropiam de termen.

E un motiv intemeiat pentru care ii zice "diaper bag"

2009-07-21T11:30:00.024+03:00

In diaper bag-ul nostru, asa cum se vede in poza, nu as zice neaparat ca este ordine. Nu ne ajuta nici modelul foarte tare, ea nefiind in sine gindita pentru acest scop, insa pina acum nu am avut dificultati in a pune acolo tot ce aveam nevoie pentru Adan, si ceva lucruri de-ale noastre.
Ieri de exemplu puteai gasi hainute de schimb, wipes, babetica, burp cloth (adica ce iti pui pe umar cind tii copilul la rigiit dupa masa), waterproof pads, suzeta, jucarii, sosete, palarioara de soare; aveam chiar si turta dulce si guma de mestecat.
Din pacate insa din diaper bag lipsea chiar un diaper.

Eram in parcare in fata blocului la Florin (de la care am luat niste rosii de Gurbanesti foarte bune) si trebuia sa il schimbam cind am constatat ca nu avem pampers la noi. Obisnuiti fiind ca acolo avem tot ce ne trebuie, nu a mai verificat nici unul dintre noi inainte sa plecam de acasa. Ne-am rezolvat cu niste servetele (din care aveam din belsug) si dupa un schimb de replici gen

"Pai cum nu avem pampersi?"
"Pai tu de ce nu te-ai uitat?"
"Pai e treaba mea?"
"Pai si e doar a mea?" , am concluzionat ca ar fi bine sa verificam mereu geanta inainte de a pleca. Inca nu stim exact cine o va face. Probabil ca data viitoare cind ne va lipsi ceva vom stabili si responsabilitati mai exacte. Sau poate ca Adan o sa invete sa nu mai faca cind sintem plecati...
E precoce. S-ar putea ca asta sa fie varianta mai plauzibila.

Vaccinul de 4 luni - partea a II-a

2009-07-18T21:00:00.009+03:00

Am observat ca e foarte importanta si atitudinea medicului fata de copil. Dr. Ancar (poate si pentru ca este femeie si mamica la rindul ei) i-a vorbit "pe limba lui" si s-au inteles de minune. El de principiu e bine dispus si ride, iar daca il mai si baga cineva in seama si ii vorbeste, e in culmea fericirii. Poate si asta a fost un motiv pentru care nu a plins la intepatura. Doar i-a disparut zimbetul de pe buze, insa nu a plins. Prin contrast, la 2 luni a tras un urlet... atunci insa am fost la un alt doctor. Foarte bun si competent dar totul s-a intimplat pe repede inainte... n-am fost de loc incintati de experienta.

De ce ar putea cineva prefera Infanrixul fata de Pentaxim?

se pare ca este "mai curat" ceea ce in mod practic in viata copilului si a parintilor se traduce prin risc mai mic de reactii adverse. La noi deocamdata nu a fost cazul, insa este un aspect care merita luat in seama.
acul este mai subtire si pachetul contine doua ace. La ce bun? Pai cu unul tragi serul din fiola si faci amestecul, iar cu al doilea iti intepi copilul. Altfel, la Pentaxim, iti intepi copilul cu acul pe care l-ai bagat deja in fiola, ceea ce presupune, teoretic un risc in plus. Stiu, poate suna paranoic, dar sint absolut convins ca exista parinti paranoici cind vine vorba de riscul de expunere la... habar n-am la ce.

Un motiv pentru care nu ai vrea sa alegi Infanrixul este pretul mai mare.

Acum, o problema mai mare mi se pare alegerea in sine daca iti vaccinezi copilul sau nu. Stii ca bagi in el otrava dar pe de alta parte de 250-300 de ani incoace, de la Koch si Pasteur, oamenii n-au mai murit pe capete pentru ca exista vaccinuri. Iti permiti sa intorci spatele pur si simplu medicinei?

Probabil ca sint si multi oameni care sint de principiu sa lasi organismul sa lupte singur, principiu care si noua ni se pare foarte sanatos. Cind e vorba de gripa, raceala, sau eu stiu... treburi mai usoare. Nu vrem sa fim niste parinti care sa ne indopam copiii cu medicamente la primul semn ca are ceva. Chiar am discutat aspectul asta cind i-am dat Panadol lui Adan, preventiv. Nu cred ca am procedat bine ca i-am dat, dar probabil ca discutii pe tema asta se vor purta cit vor fi medicamente si copii pe pamint.

Pe de alta parte nu vad in ce masura poti lasa organismul sa lupte singur impotriva hepatitei B, de exemplu. Probabil ca organismul copilului reactioneaza la tot ce bagi in el prin acul ala, insa daca asta inseamna ca il feresc de boli grave, atunci aleg oricind sa il vaccinez. Daca se pune problema ca aleg intre doua rele, aleg raul mai mic.

Pina la urma cred ca cel mai sanatos este sa te documentezi cit poti de mult despre ce faci sau nu faci si orice ai alege sa o faci din convigere proprie si in cunostinta de cauza.

Acestea fiind spuse, doctorul ne-a recomandat sa facem si Rotarix. S e utilizează pentru vaccinarea copiilor începând de la vârsta de 6 săptămâni pentru prevenirea gastroenteritei (diaree şi vărsături) cauzate de infecţia cu rotavirus.

Asta nu e obligatoriu, sau nu e in schema de vaccinare si se administreaza oral, in doua reprize. Pina in 5 luni prima, cu rapel la vaccinarea de 6 luni. Inca nu ne-am hotarit daca il facem sau nu.

Vaccinul de 4 luni - partea I

2009-07-18T16:58:00.011+03:00

Saptamina asta am facut vaccinul de 4 luni.

Dupa schema romana de vaccinare trebuie sa iti intepi copilul imediat dupa nastere (lucru care se intimpla in maternitate fara ca macar tu sa stii sau sa te intrebe cineva ceva. Ceea ce nu e neaparat rau.), apoi la 2 luni, la 4 luni, la 6 luni, la un an si dupa asta nu mai stiu.

Noi am ales sa cumparam vaccinul (si la 2 luni am facut la fel) in detrimentul celui de la stat care se face gratuit prin medicul de familie. Cele de la stat presupun mai multe intepaturi, si parte din stubstante se administreaza oral, ceea ce duce, cred, si la o eficienta mai scazuta. Cele pe care le poti cumpara din farmacii se fac printr-o singura intepatura si toti medicii si forumurile tipa in gura mare ca sint mult mai bune. Faptul ca iti chinui copilul o singura data mi se pare la virsta asta un factor important.

Cel mai recomandat vaccin de pe piata este Infanrix, produs de GSK. Asta daca il gasesti atunci cind ai nevoie de el. Pentru ca noi nu l-am gasit. La 2 luni i-am facut Infanrix Hexa iar acum trebuia sa luam Infanrix ipv+hib. Pe la toate farmaciile pe unde am sunat mi s-a spus acelasi lucru: "Lipseste de pe piata momentan." Unii au zis chiar ca nu se mai importa, sau ca vara de 3 ani de zile vaccinul asta dispare de pe piata. Bineinteles ca exista insa un inlocuitor pe care ti-l recomanda cu caldura toata lumea: We proudly present "PENTAXIM"!!!

Asta practic e acelasi vaccin facut de Sanofi Pasteur. Probabil ca jocurile de piata sint facute acolo sus si la un moment dat dispare unul de pe piata ca sa traiasca si celalalt. Probabil.

Asa ca daca vreti sa faceti neaparat un vaccin de la un anume producator, cumparati-l cind il gasiti, indiferent de virsta copilului si pastrati-l la rece. Obligatoriu la rece.

In conditiile astea, "am ales" Pentaximul. Cel mai ieftin l-am gasit la HelpNet, 166 de lei, si l-am cumparat in drum spre spital (2CF din Piata Montreal). Dupa ce am epuizat lista de intrebari pe care o pregatisem pentru medic (dna dr. Ancar) a urmat si momentul intepaturii. Ne temeam ca o sa urle de durere insa ne-a surprins si de data asta. Cind l-a intepat doar i-a disparut zimbetul larg de pe fata si s-a incruntat putin, dar n-a zis nici "pisss" (cu diacritice). Mult mai nervos si agitat a fost imediat dupa cind i-a tinut compresa aia cu spirt sau cu ce o fi fost pe locul intepaturii. Si atunci era nervos ca nu putea sa dea din picioare asa cum ar fi vrut el, si cum face 99% din timpul in care e treaz. Din nefericire, nu am fost inspirat sa ii fac poza exact atunci ca sa am acum ce sa postez, asa ca trebuie sa va multumiti cu aceste minuate poze cu seringi gasite pe net.

Dna. doctor a zis ca astfel de vaccinuri dor, sau ar trebui sa doara si probabil ca el are pragul de rezistenta la durere mai ridicat. Asta ar insemna ca nu seamana cu mine la capitolul asta, ceea ce o sa il ajute mult in viata.

Acum insa urma partea cea mai temuta de toti parintii atunci cind vine vorba de vaccin. REACTIA.

Si asta pentru ca multi copii fac febra, varsa, nu dorm, sint ciriiti (tot cu diacritice), li se umfla piciorul unde au fost intepati, etc... Poate sa fie destul de nasol in unele cazuri. La noi insa n-a fost. Fiind seara, si temindu-ne ca ar putea face febra peste noapte, cind am ajuns acasa i-am dat preventiv o doza de Panadol Baby (3,5 ml). I-am luat temperatura si era normala. Oricum, febra la copii inseamna cind are peste 38 - 38,5.

As zice ca a fost putin mai morocanos si mai ciriit decit normal insa a adormit repede ca era obosit. Si apoi totul a fost normal. Deci nici urma de efecte adverse.

Probabil ca nici Panadol nu ar fi trebui sa ii dam din moment ce nu avea nevoie dar in momente d-astea vrei sa fii sigur ca faci tot ce poti ca sa ii fie bine. Desi uneori facem ce putem ca sa ne fie noua bine, ca nu aveam nici un chef sa ne trezim noaptea in plinsete de copil febril.

The Thin Red Line

2009-07-16T16:56:00.004+03:00

Asta a fost un film care mi-a placut mult. Era despre linia atit de subtire dintre viata si moarte.

Revin la motivul initial al acestui blog si incep cu o alta linie rosie subtire. Linia dintre o viata si... nimic.

Ne doream deja de ceva timp, cred ca un an, sa avem primul copil, cind, dupa o vacanta benefica la mare in iunie 2008, intr-o seara Brindusa imi arata cu zimbetul pina la urechi aceasta linie subtire rosie.

"Ce inseamna asta? Esti sau nu esti?" "Sint!!!"

Am sarit in sus de bucurie. Topaiam in pat ca un copil mic care ajunge la bunici si poate sa faca ce vrea. Eram fericit. Eram fericiti.

Din cauza, sau gratie (inca nu m-am hotarit) unor prieteni foarte apropiati ne doream si noi copii cit mai curind. Aveam deja o puternica senzatie ca am pierdut prea mult timp din viata haladuind aiurea dupa alte idealuri.

Amindoi vream fetita asa ca eram convinsi ca va fi fetita. Nici nu am luat in calcul cele 50 de procente pe care scria mare BAIAT. Stiam de mult cum avea sa o cheme, stringeam hainute de fetita de ceva timp... doar sa vina.

Iata, am gindit in seara aia de iulie, vine si fetita noastra. Vom fi parinti. Voi fi tatic. Nu am avut timp sa imi pun intrebari sau sa ma ingrijorez in ce fel imi va schimba asta viata.

Acum eram doar fericit.

Jon minus Kate plus 8

2009-07-10T14:23:00.002+03:00

Zilele trecute, sau mai degraba noptile trecute, stind de vorba cu un prieten pe la 2 A.M, usor rupti de oboseala, intorcindu-ne de la un fotbal cu baietii, imi spune tangential la discutia noastra despre copii "Stii ca divorteaza Jon si Kate, nu?" "Nu!" ii raspund sincer surprins.

Ulterior am citit pe net despre povestea lor si m-am intristat.

Am urmarit citeva luni bune showul asta pe Discovery Travel and Living si chiar mi-a placut. Cel putin la inceput. Pe vreme aia Adan inca nu se nascuse si ne interesa sa vedem cum isi cresc altii copii si ce am putea invata. Si adevarul e ca de multe ori am spus "E faina ideea asta. Ar trebui sa incercam si noi sa facem asa cu copiii nostri." Ne regaseam in multe reactii ale lor, si aveam impresia uneori ca semanam.

Apoi a venit Adan si o perioada n-am mai avut timp sa ne uitam, iar dupa o vreme mi-am dat seama ca nu mai imi place sa ma uit, pentru ca nu imi placea de Kate. Mi se parea ca se poarta foarta urit cu Jon si ca el inghite destul de multe din partea ei.

Emisiunea lor devenise prea reality show si nu mai era atit de mult despre copii. Iar pe mine asta ma interesa.

Facind televiziune stiu ce inseamna o echipa de filmare in casa, in viata cuiva, si sint absolut convins ca dupa o vreme oamenii nu mai reusesc sa fie sinceri si ei insisi in fata camerelor. Cred ca ceea ce a dus la o relatie proasta intre Jon si Kate a fost pur si simplu expunerea prea mare pe care au avut-o si lipsa intimitatii.

Se prea poate ca el sa o fi inselat pe ea, sau whatever... toate astea nu sint decit efecte, nicidecum cauza divortului lor. La asa ceva se ajunge din lipsa de intimitate in relatie.

Si bineinteles ca mai e si problema banilor. Se pare ca intr-adevar e foarte greu sa ramii fidel unor principii sanatoase de viata atunci cind incepi sa ai foarte multi bani. Daca ar fi oprit emisiunea acum 1-2 ani nu cred ca acum ar fi ajuns aici. Insa cred ca atractia banilor cistigati a fost mult mai mare.

Pacat. Pina la urma ramin 8 copii care n-au avut o viata normala pina acum si nu vor avea o viata normala nici de acum incolo, crescind fara un parinte.

Oare de ce nu inteleg oamenii mari ca cei mici au mai multa nevoie de dragoste, afectiune si timp petrecut cu parintii decit de case mari, haine de la GAP sau publicitate pe tv?

The Future Needs a Big Kiss

2009-07-09T10:54:00.004+03:00

Fac un pas mare pentru omenire si sar direct la prezent cu ceva ce merita intr-adevar: U2 live. Marti seara am fost la Milano cu Brindusa la concerul U2-360, bineinteles fara Adan.

Sa ii vedem pe U2 live visam amindoi de ceva ani buni. Ne uitam la DVD-urile din turneele anterioare si ne imaginam acolo, cintind, urlind, sarind... sa lasam sunetul sa ne intre in piele. Ni se parea un vis indepartat... pina in martie anul asta cind si-au anuntat noul turneu.

Ne-am consultat un pic inainte de a cumpara biletele si am ajuns la concluzia ca asa ceva nu se poate pierde, ca e poate ultima (noastra) sansa de a-i vedea live, si decizia a fost simpla. Mergem.

Dar ce facem cu copilul? In iulie deja vom avea copil. Pai il luam cu noi... si vine si soacra-mea (Lia) sa stea cu el. Sau il lasam acasa... tot cu Lia... 24 de ore... hmmm. Atunci habar nu aveam ce fel de copil o sa fie - daca va minca, daca va dormi, o sa fie dificil, bolnav, sau eu mai stiu cum. Stiam doar cum ar trebui sa fie conform programului dupa care vream sa il crestem (On Becoming Babywise)* si ca trebuie sa gasim o solutie sa ajungem la U2.

Am gindit atunci ca ar putea fi prea traumatizant pentru Adan sa zboare la virsta asta si ar fi fost totul mai complicat si mai scump daca il luam cu noi. Un bilet in plus la avion, alte aranjamente la hotel, plus faptul in sine de a fi pe drum atita timp. Nu ai unde sa stai sa ii dai sa manince la orele de masa, unde sa stai cu el dupa masa, unde sa doarma intre mese.

Mult prea complicat.

Am optat pentru varianta de a-l lasa acasa. Ii lasam mesele si ceva rezerve in caz ca e nevoie si plecam singuri. S-a dovedit a fi o decizie foarte buna. Desi citeva mame ne-au zis ca o sa fie greu pentru ca nu o sa ne stea mintea la concert ci o sa fim mereu ingrijorati. Vom vedea...

Cam cu 10 zile inainte, Brindusa a inceput sa striga lapte si sa ii pregateasca toate cele 6 mese de care era nevoie. Noi am plecat marti pe la 12 si ne-am intors miercuri la 12 si ceva. Practic 24 de ore. A mai lasa doua mese de rezerva. Am zburat cu EasyJet, low-cost, si ne era teama ca ar putea aparea intirzieri. Nu a fost cazul.

Asa ca marti dimineata, cu cite un bagaj de mina, parca tot nevenindu-ne sa credem ce facem, l-am pupat pe Adan si am plecat. Momentul in sine al despartirii nu a fost nimic special pentru ca el pleca la plimbarea de dimineata in parc si noi eram grabiti sa ajungem la aeroport. Bineinteles ca nu aveam bani schimbati, aranjamentul pentru "a ride" a picat in ultima clipa asa ca trebuia sa gasesc unde sa las masina si sa ne descurcam.

Am ajuns cu 5 minute inainte de inchidere la check in si am fost ok. Am putut sa stam lilnistiti si am dat primul telefon "acasa". Toate bine si in ordine.

Programul cu orele de masa si activitatile dintre l-am lasat scris si Lia stia din experientele anterioare (urmeaza sa scriu despre ele) ca nu exista loc de abatere. Asa ca ne-am linistit si atunci parca ne-am dat seama pentru prima oara ca sintem singuri.

Faptul in sine de a fi in avion a fost insa pentru mine cel putin bizar. Mi-era mult mai teama de zbor decit imi fusese vreodata inainte, pentru ca m-am gindit ca acum parca nu imi pot permite sa mor. Daca se intimpla ceva cu noi, Adan ramine fara parinti. A fost un gind care m-a urmarit si la plecare si la venire. Dar m-am rugat si am gasit liniste.

La Milano faptul ca am avut putin timp la dispozitie sa ajungem la hotel si apoi la stadion (San Siro) a facut sa nu stam cu gindul doar la Adan. Bineinteles ca am sunat destul de des sa vedem daca e in schema si cum se comporta, daca maninca bine de la biberon, si ce face in general. Lia era foarte incintata de el si de cit de haios, comunicativ, vesel si binedispus e asa ca eram linistiti. Iata ca acum culegem roadele muncii Brindusei de a-l tine in program inca din prima saptamina.

Concertul in sine a fost fabulos. Daca nu ajungeti la unul live, cumparati-va DVD-ul cind apare. E de-a dreptul incredibil. Am mai fost la concerte pe stadion in Bucuresti (la Michael Jackson, rest in peace, in '92 si la Depeche) insa nu se compara.

San Siro e de-a dreptul coplesitor.

Iar U2... s-ar scurge printre litere senzatiile daca as incerca sa le pun in cuvinte.

Insa prima intrebare dupa ce s-a terminat a fost pentru amindoi "Ce o face piticu'?" Nu am mai sunat pentru ca era destul de tirziu. Stiam ca e bine.

Dar m-am gindit, ulterior, cum se schimba viata. Tocmai fusesm la concert U2. Pe SanSiro. Sold out. Fabulos. Sint convins ca nu voi mai experimenta asa ceva niciodata in viata... si totusi mintea mea era la copil.

A doua zi, dupa doar 4 ore de somn, abia asteptam sa ajung acasa si sa il vad. Imi era foarte dor de el.

Ne-am gindit ca daca vom mai pleca, vom pleca cu copilul/copiii dupa noi. Asa cum am si facut in prealabil, experiente despre care voi scrie, si asa cum ne-am si propus ca familie, inca inainte de a se naste Adan.

De data asta a fost o exceptie. Cum am spus, logistic a fost foarte bine ca am plecat fara el. Si lui acasa, si noua acolo, ne-a fost mult mai bine asa. Dar emotional, pentru mine a fost greu. De la gindul ca am putea muri si el sa ramina singur la dorul efectiv de el, a fost dificil emotional.

U2 e pentru mine cea mai tare trupa ever. Sint fericit ca i-am vazut live. Dar m-am bucurat mai mult cind am ajuns acasa si l-am vazut pe Adan dormind in patut. L-am luat in brate, l-am trezit, a fost un pic incruntat si morocanos ca dupa somn apoi mi-a zimbit, asa cum face mai mereu.

Concert U2 - 540 euro. Bucuria revederii - nepretuita.

* On Becoming Babywise e seria de carti dupa care am ales sa ne crestem copiii. Voi face referire la acest program si practic cam tot ce voi scrie despre experientele noastre va avea legatura cu cartile astea.

Prima postare

2009-07-03T12:10:00.003+03:00

Se pare ca tocmai mi-am creat un blog. Lucru pe care cu ceva timp in urma nu mi-l inchipuiam, gindind atunci ca blogareala asta e o timpenie totala... Probabil ca aveam dreptate, si acum nu am facut altceva decit sa devin timpit in totalitate.

Anyway... de ceva timp, adica de vreo trei luni, mi s-a infiripat in minte ideea ca as putea sa fac un blog, pentru ca as avea despre ce scrie cu placere. Si anume despre fi-miu.

Deci blogul acesta va fi despre mine si baiatul meu, Adan Lucas (da, am scris bine. Adan, nu Adam, si accentul este pe "a"), care s-a nascut in martie. Stiu, m-am trezit tirziu, insa macar pentru o perioada de timp voi avea ce sa scriu.

Nu va fi un jurnal despre experientele mele si/sau ale Brindusei, sotia mea, cu piticu' ci o sa incerc sa povestesc prin ce am trecut, cum am actionat, cum am reactionat, poate imi aduc aminte si ce am gindit sau simtit, in diverse situatii obligatorii sau optionale din viata unui nou nascut.

De asemenea, voi vorbi despre alegerile pe care le-am facut in privinta nasterii, chiar si a sarcinii, a programului copilului, a alimentatiei si altele. Si probabil ca voi vorbi despre ele vs alte optiuni pe care le vad la cei din jur sau despre care aud/citesc.

Una peste alta, poate fi interesant ce va aparea aici indiferent daca ai sau nu copii, dar poate mai ales daca urmeaza sa treci si tu prin aceeasi experienta ca si noi.

Adica primul copil.