luni, 20 decembrie 2010

Tu de ce vrei copii?

Am avut zilele trecute o discutie, relativ scurta, cu cineva apropiat pe tema copiilor. Mai precis, de ce sa faci sau sa nu (mai) faci copii. Daca ai unul, la ce-ti mai trebuie altul, daca nu ai nici unul la ce-ti trebuie primul? Ceva de genul... Respectiva persoana are deja un copil si se intreba ce rost are sa o iei de la capat cu al doilea? Iar bataie de cap, stres cu sarcina, stres cu nasterea, complicat logistic, mai ales daca doar un parinte are carnet de sofer, etc... toate argumente destul de solide. Plus ca poate vine o virsta si o perioada in viata cind pur si simplu nu mai ai chef si vrei sa ai timp de tine, sa nu te mai imparti in paispe si sa nu mai vrei bataie de cap. Si oricum, cind te gindesti in ce lume ii aduci, mai bine lasa-i nefacuti.

La un moment dat ma intreaba "La voi cum e? Cum a fost? Cum v-ati decis ca vreti copii si citi?"
Pai la noi a fost relativ simplu pentru ca mereu am vrut copii - 2...3...4, dar nu unul. Decit unul singur mai bine deloc. Eu personal am constatat in viata ca pina la urma, si in toate situatiile, indiferent ce/citi prieteni ai, sau pretind ei ca ai, singurii oameni pe care poti sa contezi sint familia. Eu am un frate mai mare care "mi-a platit cautiunea" in nenumarate rinduri. Am vazut familii in care fratii se aveau unul pe altul, iar cind parintii nu mai erau, ei au ramas uniti si erau o familie. Si asta am vrut intotdeauna pentru copiii mei, sa ii cresc stiind ca mereu, in orice situatie, fata de oricine, familia este mereu pe primul loc si cea mai importanta. Si in felul asta sint convins ca vor creste si se vor avea unul pe celalalt. Nu vor fi singuri. De asta vreau sa fie cel putin 2 copii.
Cind ii faci, la ce moment din viata, si cit de complicat este asta logistic, asta e o alta problema. Care nu are un singur raspuns. De fapt cred ca are cel putin atitea cite cupluri fac copii. Fiecare stie in dreptul lui. Noi am zis ca e mai bine sa fie de virste apropiate. E mai greu la inceput, primii citiva ani (maxim 18) dar apoi cresc si incep sa aiba program la fel, preocupari asemanatoare, si ii ai oarecum la pachet. Mi se pare mai simplu sa ai, sa zicem, doi copii de 5 si 3 decit unul de 5 si altul de 1 an... Mi se pare doar, pentru ca inca nu sint in situatia aia asa ca nu pot vorbi din experienta proprie. Dar voi afla. Simplu insa, sau foarte simplu, nu e nicicum daca iti propui sa fii un parinte responsabil si sa investesti timp in educatia copilului, si nu ma refer doar la scoala. Pina la scoala sint aia 7 ani de acasa care, zic unii specialisti in anii de acasa, ca ar fi definitorii pentru caracterul, personalitatea si oarecum viitorul copilului. Dar pentru ca in anii aia copiii sa fie crescuti chiar de parintii lor, lucru din ce in mai neobisnuit, trebuie facute multe sacrificii si inteleg ca nu e lucru simplu.

Dar pina la urma, dincolo de argumente logistice, sociologice sau antropologice sau eu mai stiu de care, noi am vrut copii pentru ca ii iubim. Pentru ca ne plac foarte mult si pentru ca bucuria pe care ti-o dau copiii nu o gasesti nici unde in alta parte, si pentru ca vrem sa ii crestem intr-un fel in care sa ajunga oameni de valoare, care sa lase ceva in urma lor ( si aici nu ma refer deloc la profesiile pe care le vor urma). Pentru ca vrem sa punem in ei niste lucruri care poate noua ne-au lipsit, si vrem sa ii invatam asa incit sa nu repete greselile noastre si sa fie mai buni decit noi, pentru ca vrem ca "blestemul" sa se opreasca la generatia noastra si de la ei sa inceapa "binecuvintarea". Si nu gindesc asta pentru ca sintem perfecti, ci din contra. Pentru ca sintem deficitari la multe capitole si avem multe lipsuri, pe care le constientizam si cu care ne luptam, vrem ca drumul lor sa fie mai lin si obstacolele peste care am trecut noi sa nu mai se ragaseasca si pe drumul lor.
Si, nu in ultimul rind, pentru ca ii iubim. Si asta e si motivul pentru care ni s-a nascut al doilea copil. Jessica Lara. Fetita mult asteptata.