...prin sectia de oncologie de la Marie Curie, din Bucuresti.
Pe culoar, alaturi de anunturi pentru personalul medical si postere cu medicamente, vezi tot felul de personaje de desene animate lipite pe pereti, menite sa le dea senzatia micutilor ca sint totusi intr-o lume de poveste. Asta daca reuseste vreunul dintre ei sa nu remarce mirosul de spital.
Pe la jumatatea culoarului, pe un fel de masuta, stau un cuptor cu microunde, un toaster si un fierbator de apa. In saloane la fel. Cuptoare cu microunde, fierbatoare de apa pentru ceai sau cafea, si bineinteles, cite un televizor. Mai mic sau mai mare. Pe paturi, sau pe noptiere, sint jucarii de plus, printese sau spidermani, si lucruri d-ale parintilor. E clar ca asta nu-i doar o sectie de spital.
Prima senzatie, vazind freamatul si agitatia de pe culoar, e ca esti intr-o gradinita, sau ceva de genul asta. Unii copii mai mici merg cu tricicleta sau se alearga. O mama si un tata fac cu rindul la carucior plimbindu-si fetita de citiva ani pentru a o linisti. Altii mai mari se joaca pe laptop sau playstation. Alti copii stau pur si simplu in pat. Unii sint prea obositi sau secatuiti de vlaga sa mai schiteze vreun gest. In ultimul salon pe stinga, la izolare, sta un baietel cu mama lui si se uita la televizor. El trebuie sa stea izolat pentru ca este foarte sensibil la orice virus sau infectie ar putea lua din aer de la ceilalti copii.
Prin saloane lumea incearca sa schiteze un zimbet cind intram si ne prezentam, insa ochii lor spun altceva. Mame si tati pe fetele carora se vede foarte clar unde ne aflam. Nu sintem nici la gradinita, nici in parc, nici in alta parte, ci in saloanele unei sectii de spital care acum le este casa.
Copiii poate nu stiu prea multe despre boala prin care trec, sau mai bine zis, boala care trece prin ei, insa parintii stiu. Simt. Iar daca pentru o secunda ai uitat, privirea copilului tau sau a colegului de salon, si lipsa parului din cap te lovesc peste fata si iti aduc aminte in modul cel mai brutal.
Sau poate o vor face tipetele unei fetite de 3-4 ani venita la tratament. Mama ei incearca sa o tina si sa o linisteasca in timp ce trei asitente, sau medici, nu stiu ce erau, incercau sa ii administreze medicamentul din seringa.
"Nu o doare chiar asa de rau, sa stiti" ma linistete o asistenta de pe culoar. "Plinge mai mult de nervi."
Probabil ca plinge doar de nervi, dar parca si putina suferinta e prea multa pentru niste copilasi. Iar eu nu reusesc sa fiu imun la plinsetele unui copil bolnav. Sper nici sa nu ajung vreodata.
In timp ce inchid usa de la oncologie in spatele meu si mai fac o ultima fotografie prin geam nu pot decit sa ii multumesc lui Dumnezeu ca Adan e sanatos, si continua sa imi para rau pentru copiii si parintii care trec prin asa ceva.
Campania pentru care am filmat se numeste Pasi catre viata si incearca sa stringa bani pentru o camera sterila de terapie intensiva, adica genul de camera in care ar fi trebuit sa stea baiatul de la izolare. Costa 20.000 de euro.
Prima senzatie, vazind freamatul si agitatia de pe culoar, e ca esti intr-o gradinita, sau ceva de genul asta. Unii copii mai mici merg cu tricicleta sau se alearga. O mama si un tata fac cu rindul la carucior plimbindu-si fetita de citiva ani pentru a o linisti. Altii mai mari se joaca pe laptop sau playstation. Alti copii stau pur si simplu in pat. Unii sint prea obositi sau secatuiti de vlaga sa mai schiteze vreun gest. In ultimul salon pe stinga, la izolare, sta un baietel cu mama lui si se uita la televizor. El trebuie sa stea izolat pentru ca este foarte sensibil la orice virus sau infectie ar putea lua din aer de la ceilalti copii.
Prin saloane lumea incearca sa schiteze un zimbet cind intram si ne prezentam, insa ochii lor spun altceva. Mame si tati pe fetele carora se vede foarte clar unde ne aflam. Nu sintem nici la gradinita, nici in parc, nici in alta parte, ci in saloanele unei sectii de spital care acum le este casa.
Copiii poate nu stiu prea multe despre boala prin care trec, sau mai bine zis, boala care trece prin ei, insa parintii stiu. Simt. Iar daca pentru o secunda ai uitat, privirea copilului tau sau a colegului de salon, si lipsa parului din cap te lovesc peste fata si iti aduc aminte in modul cel mai brutal.
Sau poate o vor face tipetele unei fetite de 3-4 ani venita la tratament. Mama ei incearca sa o tina si sa o linisteasca in timp ce trei asitente, sau medici, nu stiu ce erau, incercau sa ii administreze medicamentul din seringa.
"Nu o doare chiar asa de rau, sa stiti" ma linistete o asistenta de pe culoar. "Plinge mai mult de nervi."
Probabil ca plinge doar de nervi, dar parca si putina suferinta e prea multa pentru niste copilasi. Iar eu nu reusesc sa fiu imun la plinsetele unui copil bolnav. Sper nici sa nu ajung vreodata.
In timp ce inchid usa de la oncologie in spatele meu si mai fac o ultima fotografie prin geam nu pot decit sa ii multumesc lui Dumnezeu ca Adan e sanatos, si continua sa imi para rau pentru copiii si parintii care trec prin asa ceva.
Campania pentru care am filmat se numeste Pasi catre viata si incearca sa stringa bani pentru o camera sterila de terapie intensiva, adica genul de camera in care ar fi trebuit sa stea baiatul de la izolare. Costa 20.000 de euro.
Pasi catre viata - Povestile copilariei from Emi Gheorghe on Vimeo.
Emi, mi s-au umezit ochii la ultima postare; si sunt furioasa cand ma gandesc ca sunt oameni in Romania care cheltuiesc 20 de mii de euro intr-o vacanta in cine stie ce loc exotic, cu care apoi se falesc prin ziare!
RăspundețiȘtergereIncerc sa-i multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi pentru ce mi-a dat, ce mi-a luat si ce mi-a lasat! nu-i putin lucru
Partea mai trista e ca, asa cum imi spunea un prieten, noi prin campaniile astea facem ce ar trebui sa faca statul de fapt. Probabil ca ministerul sanatatii ar trebui sa dea banii astia pentru camera aia...
RăspundețiȘtergere