Ieri mi-am ingropat tatal. A murit duminica dimineata, in spital, probabil dintr-un stop-cardiorespirator. Suferea de cancer la plamini si in ultimele saptamini s-a simtit din ce in ce mai rau. Nu putea sa respire, obosea foarte repede, de fapt era in permanenta obosit. Nu putea dormi noaptea pentru ca nu putea sa respire stind culcat. Cu toate astea, in spital, fiind pus pe un aparat cu oxigen, s-a simtit un pic mai bine si credeam, ca si pina acum, ca isi va reveni.
Nu si-a mai revenit.
Cind am plecat luni cu el d-acasa, spre spital, a stiut ca nu se mai intoarce acasa. Avea convingerea ca i-a venit sfirsitul. Sfirsitul dupa o viata relativ scurta (62 de ani) insa complexa, grea de cele mai multe ori, poate cu prea putine bucurii si cu prea multe sacrificii. S-a despartit de mama in '87, cind eu aveam 10 ani, si s-a luptat cu ceru' si pamintu' sa raminem la el (eu si frati'miu) si a reusit. A stiut ca ii va fi foarte greu sa ne creasca, dar a vrut sa raminem astfel aproape de bunici si aproape de biserica. Si bine a facut. Mult timp nu am inteles ce a insemnat pentru un barbat de 40 de ani sa ramina singur cu doi copii, si sa fie si mama si tata, sa incerce sa fie si prieten. Au fost momente grele uneori, frustrari si neintelegeri, dar la sfirsit cind am tras linie a murit fericit si impacat ca a avut grija de noi. A murit impacat cu ce a facut pentru copiii lui si era mindru de noi. Iar eu am reusit sa inteleg si sa ii multumesc ca a renuntat la viata lui pentru a investi in a mea.
Parte din pretul pe care l-a avut de platit pentru alegerea lui a fost si faptul ca a murit singur. Imi spunea saptaminile trecute sa il sunam mai des (desi il sunam zilnic), ca ar vrea sa petreaca mai mult timp cu noi pentru ca cel mai greu nu ii e cu boala, cu care de altfel nici nu s-a prea chinuit sa lupte, ci cel mai greu ii era singuratatea. Acum regret ca sigur as fi putut petrece mai mult timp cu el. Insa... probabil asa se intimpla mereu... ajungem sa regretam prea tirziu.
Imi pare rau ca a murit fara sa-si vada si nepotii mari. Ii iubea foarte mult (si pe Adan si pe Alex, baiatul lui frati'miu). Avea un fix. A vrut sa ii cumpere lui Adan un urs mare de plus de Craciun. N-a mai apucat. Iar Adan nu il va cunoaste niciodata. Intre doua generatii, parca asta e regretul cel mai mare pe care il am, ca Adan va creste fara un bunic.
Tata a murit impacat, multumit si mintuit. Noi raminem sa ii simtim lipsa. La revedere tata, la revedere bunicule.
Emi, mi-e grea inima pentru tine. Cuvintele nu sunt indeajuns de alinatoare in situatii ca aceasta, dar vreau sa iti spun ca ma rog pentru tine/voi si ii cer Domnului sa va aline inimile. E bine ca ai avut asa un tata si ca ii poti povesti lui Adan ce inseamna sa fii barbat adevarat, sa ai grija de copii si de casa.
RăspundețiȘtergereDumnezeu sa va ocroteasca!
Dumnezeu sa-l ierte si sa-i dea odihna vesnica.
RăspundețiȘtergereEu l-am pierdut pe tata acum cativa ani. Si ma doare inima de parca a fost ieri. Mereu o sa ma sfasie.
Condoleante! Stiu ca ...nimic nu va putea sa inlocuiasca golul ....
RăspundețiȘtergereFoarte impresionant. Dar nu impacarea tatalui cat impacarea ta cu ideea. Desi esti vizibil afectat, parca vad o detasare. Intersanta atitudinea ta/ a tatalui in fata mortii
RăspundețiȘtergere@David
RăspundețiȘtergereImpacarea mea cu ideea e o stare care vine din convingerile pe care le am vizavi de moarte si viata de dincolo si din contextul in care am crescut. Ceea ce nu inseamna ca mi-e usor sa accept ideea sau, acum, sa traiesc cu ea. Inca il am pe tata la 'favorites' pe telefon, imi mai vine din cind in cind sa il sun si apoi brusc imi aduc aminte ca nu mai e... Sufar cu consecventa cind se intimpla ceva nou in viata lui Adan ca nu se poate bucura si tata de aceste lucruri. Nu am plins cind a murit, poate pentru ca in ultimul an de viata a tot murit, putin cite putin, dar pling acum. Destul de des...