Timpul zboara

Stiam asta, dar am aflat-o din nou luni seara.

Cind "era mic", il tineam in brate pe Adan, si statea cum il puneam, de cele mai multe ori cu capul pe umarul meu si statea "manusa". E o senzatie foarte faina sa il tii asa, pentru ca se lipeste de tine si il simti foarte aproape. Si cind doarme asa e un sentiment care greu poate fi pus in cuvinte. Sau cel putin pentru mine e greu.

Dar de cind a crescut baiatu, adica de pe la 3 luni, nu mai sta asa. Il tii in brate dar sta teapan, se intoarce, se suceste, se apleaca, se fîțîie, si nu mai sta ca un copil. Luni seara insa a adormit imediat dupa masa la Brindusa in brate si am profitat de ocazie sa il mai tin si eu. Ce senzatie! Sa il tii si sa doarma pe umarul tau, sa ii simti respiratia si micile frematari, este un sentiment de apropiere si intimitate greu de egalat. Mi-era dor de asa ceva. Parca mi-e dor de el cind era mic mic.

Si m-am gindit cit de repede trece timpul acum. Lunile 2-3 par asa de departate, pentru ca zilnic se intimpla ceva nou, evolueaza intr-un fel sau altul, progreseaza vizibil, si densitatea de evenimente este asa de mare incit traiesc un profund sentiment de frustrare ca nu pot fi acolo sa il vad cind sta prima oara singur in fund sau in genunchi, sau cind face primele miscari de-a busilea prin pat, sau cum maninca legumele de la 6 fara sa mai faca nazuri. Sint momente care se intimpla o data in viata. Le-ai ratat, la revedere!