Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea Adan!

Duminica am facut binecuvintarea lui Adan. Ok, pentru cei care nu stiu despre ce este vorba, baptisti fiind, lucrurile se intimpla in felul urmator: parintii merg cu copilul la biserica, unde sint membrii sau unde merg in mod obisnuit, si se face o mica "ceremonie" de binecuvintare pentru copil. In cele mai multe dintre biserici cred, asa cum a fost si in cazul nostru, se citeste un text din Biblie, din Numeri, capitolul 6:

22. Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

23. "Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, şi spune-le: "Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel, şi să le ziceţi:

24. "Domnul să te binecuvânteze, şi să te păzească!

25. Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine!

26. Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!

27. Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, şi Eu îi voi binecuvânta."

Apoi pastorul si cineva din biserica, uneori chiar si parintii se roaga pentru copilul respectiv. Este un fel de a exprima dorinta parintilor, in fata bisericii si a lui Dumnezeu, de a dedica copilul lor lui Dumnezeu si de a cere binecuvintarea Lui peste viata copilului. Este un moment frumos pentru familie si pentru comunitate, fiind un act public de dedicare si responsabilizare. Este un simbol al dependentei de Dumnezeu si al dorintei parintilor si a bisericii ca acel copilas sa fie crescut in cunostinta de si dupa principiile lui Dumnezeu, si este o cerere de binecuvintare si protectie rostita de intreaga biserica.

Asa ca, asta este ce ne dorim si noi pentru copilul nostru: "Domnul să te binecuvânteze, şi să te păzească, Adan! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine Adan si Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea Adan!"

Voi ce i-ati face asistentei respective?

Cind am citit stirea asta, si dupa, pe parcursul zilei de ieri cind a fost dezvoltata si pe TV, m-am umplut de revolta, in primul rind fata de acea asistenta care a uitat copilul in incubator. Insa nu doar fata de ea, ci mai degraba fata de tot sistemul medical de maternitate si neonatologie. Pentru ca cred ca acea femeie este un exponent edificator pentru acest sistem nenorocit in care ni se nasc copiii. Si sa nu zica cineva ca ce se face atita caz de un copil, ca nu se intimpla in fiecare zi, si a fost un accident. Pentru ca nu e primul caz de neglijenta grava in maternitati, si nici nu conteaza asta. Putea sa fie primul caz din istoria omenirii, ca nu are nici o importanta. Spuneti-le asta parintilor copilului. Pentru mine nu ar conta ca e prima greseala din viata a acelei asistente, si ca pina acum a fost cea mai buna asistenta din lume, ca tot as calca-o in picioare.

Probabil ca la ancheta o sa o scoata cu ceva circumstante atenuante, si o sa scape usor, pentru ca in astfel de cazuri, mi se pare ca scapi foarte usor daca doar iti desface contractul de munca. Ce o fi facut ea de a uitat de copil, ca o fi avut treaba cu alte nasteri, ca vorbea la telefon, ca se uita la televizor sa ce o fi facind, e prea putin important. Chiar nu conteaza. Pentru ca in momentul in care incerci sa sugerezi ca a avut o motivatie serioasa, inseamna ca acea motivatie serioasa era mai importanta decit viata acelui copil care era in grija ei. Poate ca unele din aceste femei nu-si dau seama ca responsabilitatea lor este enorma. Poate au impresia, traind in fiecare zi printre zeci de copii nou-nascuti, ca toti sint la fel si ajung sa ii priveasca ca un obiect al muncii, nu ca indivizi in sine, foarte pretiosi si fragili. Nu stiu daca e asa... poate gresesc. Si nici nu vreau sa sugerez ca toate asistentele sint asa... dar cred ca sistemul este total bolnav. Pentru ca este un sistem fara back-up, in care greseala cuiva nu poate fi depistata la timp pe un lant decizional sau de control, si asa copiii sint uitati in incubator, altii sint operati pentru afectiuni pe care nu le au, altii iau tratamentele colegilor de salon pentru ca se incurca fisele, si tot asa...

Si mai cred ca e bolnav pentru ca in maternitati copilul ar trebui sa stea cu mamele. Si mamele sa stie in permanenta ce se intimpla cu copiii lor. De ce sint luati de linga ele, ce probleme au si ce solutii sint pentru acelel probleme. Nu sa ajungi sa te rogi de asistente sa te lase sa iti vezi copilul, si sa te trateze ca si cum esti o proasta si habar n-ai ce trebuie sa faci cu copilul. Si ti se face un mare favor ca ti-l aduce sa il tii in brate. Si sa ajungi sa afli dimineata ca s-a intimplat ceva cu copilul tau spunindu-ti-se "Stai linistita, ca nu e mort!" "Ah, OK, daca inca nu e mort, nu e nici un motiv sa ne ingrijoram..." Probabil ca si parintii ar trebui sa stie ca drepturile lor trec dincolo de a face tot ce zice doctorul sau asistenta doar pentru ca asa zice doctorul sau asistenta. Doctorul si asistenta sint acolo ca sa slujeasca pacientii, sint acolo in serviciul nostru, nu invers. Cred ca mama respectiva trebuia sa stie ce se intimpla cu copilul ei, de ce, cit si cum trebuie sa stea la incubator, si poate atunci acea asistenta ar fi simtit o mai mare responsabilitate fata de copil, stiind ca trebuie sa dea socoteala parintilor. Poate ar fi simtit ca are in miinile ei viata pretioasa a unui copil. Poate ca ar trebui ca noi parintii, sau viitorii parinti sa incepem sa cunoastem, sa ne documentam, sa stim ce presupune nasterea, primele zile, ce e icterul si alte cele, si mai ales sa ne cunoastem drepturile si sa ni le cerem chiar si in fata asistentelor si a medicilor, pentru ca e viata noastra si a copiilor nostri in joc. Pentru ei e un caz, sau un numar intr-un incubator, dar pentru noi e viata.

Mi se pare foarte grav ce se intmpla pentru ca acel copil va ramine mutilat pe viata, si nu exista despagubire sau rezolvare pentru asta.

In tot acest context, sint din ce in ce mai convins ca spitalele noastre nu sint nicidecum cel mai bun loc unde sa nasti.

La tuns

Vineri am fost cu Adan la tuns pentru prima oara. Am fi incercat noi acasa dar cu foarfeca ni s-a parut cam periculos la cit se misca asa ca l-am dus la Florin la salon sa se descurce el. Si s-a descurcat.

Iar acum arata ca pentru armata...

Nativity - partea a III a

O infirmiera in virsta a venit in graba catre mine, mi-a intins o pelerina bleu si ciupicei d-aia ca la Peles, sa mi-i trag peste incaltari si mi-a zis sa ma grabesc.

Am urmat-o pina in sala de nasteri, am intrat, am salutat, mi s-a indicat un loc linga masa de nastere pe care Brindusa era deja in pozitie, si am stat. Am intrat in sala la 16:40. Pe linga mine, Amanda si Lily, mai erau vreo doi medici neonatologi si ceva asistente ca spectatori . Era duminica dupa-amiaza, nu mai era nici o nastere, si ce se intimpla acolo era cel mai interesant lucru de pe sectie.

Eu stateam linga Brindusa incercind sa o ajut, sa o incurajez, dar vocea imi era stearsa si afisam un zimbet usor idiot cred, pentru ca nu prea stiam ce sa fac. Cartea nu o citisem, pentru ca in momentul cind am aflat ca va fi prezenta Amanda, care e moasa , doula, asistent medical, si foarte pasionata de munca ei, m-am relaxat complet. Eu voi fi acolo si simpla prezenta va trebui sa fie suficienta. Asa ca stateam.

Cred ca au fost 3 sau 4 sesiuni de impingere serioasa... timp in care Brindusa nu a scos nici un sunet. Am admirat mereu rezistenta ei la durere, dar la asta nu ma asteptam nici eu, si nici una din persoanele prezente, judecind dupa comentarii...

La un moment dat cineva a spus ca nu a mai vazut o mama care sa nu scoata nici un tipat, sa fie asa "cuminte" si ca ar merita o statuie in curtea spitalului. Asta cred ca a fost prea mult pentru dna. doctor, care a replicat, usor atinsa as spune, ca totusi are si ea un merit in faptul ca nasterea asta merge asa frumos...

Intr-un final a inceput sa se vada capul copilului. Au mai fost citeva serii de impingeri si... ta-tam! La 5 fix, dupa doar 20 de minute de la intrarea in sala de nasteri, iata-l si pe Adan.

Murdar, ud, mic, rozaliu... sincer, nimic ce sa para placut la prima vedere. Incercam sa ma uit la el si sa ma conving ca e frumos, simpatic... sa vad dincolo de frutea tesita, de fata umflata, de pielea zbircita de la lichid, de punctele de grasime de pe fata... el era copilul meu.

Dupa ce i-au taiat cordonul, i l-au dat Brindusei sa il tina putin in brate (ca "recompensa" pentru o nastere asa de frumoasa). O mare realizare si raritate totusi in spitalele din Romania, ca mama sa isi tina copilul in brate chiar pe masa de nastere la doar citeva minute dupa ce l-a nascut. Dar o anomalie usor remarcata de Amanda, care vine dintr-o lume mai normala, si care militeaza pentru drepturile mamelor de a fi reunite cu copiii lor cit mai curind dupa nastere.

Adan a fost apoi luat de neonatolog, spalat, masurat, cintarit, sau ce le mai face acolo, iar nota la nastere a fost 10, dar sincer, nu sint sigur daca a fost rezultatul impactului nasterii asupra celor prezenti, sau copilul chiar a fost de 10, judecind dupa toti parametrii in functie de care se acorda acest calificativ.

Eu am fost rugat sa ies, in timp ce Brindusa urma sa se indrepte spre rezerva ei. Pentru ca a fost o nastere asa ne neobisnuita si frumoasa, dupa spusele lor, pentru tot personalul medical prezent, am capatat bunavointa asistentelor si a infirmierelorsi astfel am putut sa mai stau pe culoar si in salon. Brindusa era palida si obosita. Eu inca ma mai miram in sinea mea cum de a nu a scos macar un sunet sau urlet desi era evident ca durerea fusese foarte mare.

Pina una alta insa, trebuia sa incerc sa ma obisnuiesc cu ideea ca Adan se nascuse, sa ma bucur ca era sanatos, si sa sper ca si de acum inainte totul va fi bine. Eram intr-o stare de exaltare, si nu aveam nimic concret in cap. Pentru Brindusa aveau sa urmeze cele mai dificile 3 zile din viata ei. Eu plecam spre casa bucuros ca totul a fost atit de rapid si fara complicatii, si si Brindusa si Adan erau bine sanatosi.

Lucrul pentru care parca traisem ultimele 9 luni se intimplase. And now what...?

Nativity - partea a II a

Ei, si la ora 14:11 s-a rupt apa...

Era intinsa pe pat iar eu linga ea, cu lista in mina. Mi s-au taiat genunchii. Am intrat intr-o stare de usoara disperare, probabil ca foarte amuzant de urmarit. D-asta cred ca este foarte bine ca lucrurile sint asa cum le-a lasat Dumnezeu, si femeile sint cele care nasc, nu noi.

Brindusa era incredibil de calma si responsabila. Ulterior mi-a spus ca odata ce a stiut ca incepe si ca nu mai e "cale de intoarcere" a fost foarte calma, constienta si linistita. Bagajul era deja facut, asa ca am sunat la doctor, i-am spus ca s-a rupt apa, ne-a zis sa mergem la spital si dupa ce o consulta medicul de garda, sa o mai sunam o data si sa ii spunem care e situatia.

Am sunat la moasa, Amanda Perkins, o prietena buna din State, i-am spus si ei in ce stadiu sintem si am convenit sa trecem sa le luam, pe ea si inca o prietena asistenta din State, si apoi sa mergem impreuna la spital. CF 2, linga WT Plaza.

Nu mai tin minte exact ce gindeam atunci dar stiu ca eram foarte agitat si incercam sa par foarte calm sau stapin pe mine, pentru ca Brindusa sa nu fie influentata negativ. Cind am iesit din parcare era sa lovesc masina, de stapin pe mine ce eram, si am condus ca nebunu', incercind in tot timpul sa fiu atent si la contractii, care erau deja la intervale de 4-5 minute. Si lungi. 45-50-60 de secunde. Adica, contractii d-alea care conteaza.

Inainte de a le lua pe Amanda si Lily de la Mall Vitan am trecut pe la garsoniera sa luam dosarul de gravida, cu toate analizele si documentele, pe care il uitasem acolo, si pe la 16:00 am ajuns la spital. Dupa un drum pe care Amanda avea sa si-l aminteasca ca unul nu foarte safe... dar, hey, eram foarte stapin pe situatie.

Pe drum contractiile ajunsesera deja la intervale de exact 3 minute, si cu lungimi egale. Am mers direct la medicul de garda care a consultat-o si a consemnat foarte uimita si speriata o dilatatie de 7-8 cm, dupa care am pornit spre camera de travaliu. Brindusa si fetele au intrat pe sectie, iar eu am ramas sa cuget la intrare, in hol, lungindu-mi gitul sa pot vedea ceva inauntru...

Pe tot parcursul sarcinii, am fost impreuna la toate controalele, si am creat o oarecare relatie cu medicul, pentru ca am vrut sa fiu prezent la nastere si am vrut sa stie asta de la inceput, sa ma cunoasca si sa inteleaga ca privim nasterea ca pe un eveniment al nostru ca familie, nu doar al femeii, si vrem sa fiu prezent. De asemenea, la toate aceste intilniri si consulturi din timpul sarcinii am fost foarte clari in privinta dorintei noastre de a naste natural, fara nici o interventie, adica fara epidurala si fara epiziotomie. Cezariana nici nu a fost luata in calcul (cel putin, nu ca solutie preferata. Daca situatia medicala ar fi cerut-o, o faceam.) Avind-o si pe Amanda in camera de nastere, stiam ca Brindusa e pe miini bune si dorintele ii vor fi respectate.

Eu insa, acum, ramas singur in holul gol, ma gindeam daca nu cumva dna. doctor o fi uitat ca vreau sa fiu prezent, sau poate nu s-o putea... Speram ca Brindusa sa fie bine, sa nu o doara prea tare, si eram curios... Faptul de a nu stii ce se intimpla (desi nu poti face nimic in nici un sens) e probabil cel mai greu lucru prin care treci ca tata, la nastere.

La un moment dat am vazut-o pe doctora la capatul celalt al culoarului, deja echipata, apoi pe Amanda ajutind-o pe Brindusa sa treaca dintr-o camera in alta. O infirmiera in virsta a venit in graba catre mine, mi-a intins o pelerina bleu si ciupicei d-aia ca la Peles, sa mi-i trag peste incaltari si mi-a zis sa ma grabesc.

Nativity - partea I

Simbata aia a fost probabil una dintre cele mai lungi zile traite. La inceputul anului gindeam ca ne vom muta din garsoniera cel tirziu in februarie asa incit sa avem citeva saptamini de acomodare si aranjamente inainte de nastere. Wishful thinking... pentru ca, am reusit sa ne mutam, adica sa dormim prima oara aici abia simbata, 14 martie.

Am adus patul, masinile de spalat si multe alte lucruri, am reusit sa aranjam ceva din ele, dar prea putin pentru a ne simti "acasa".

In ziua aia Brindusa a urcat scari (stam la etajul 4, fara lift) cit pentru tot anul. Un exercitiu benefic pentru inducerea travaliului, dar totusi, "Nu astazi!" ma gindeam eu.

Pe la prinz au aparut primele contractii, dar eu am aflat de ele abia spre seara. Nu erau regulate, insa cind am decis sa ne culcam, in sfirsit, eram terminati de oboseala, si mi-am spus "Nu, nu se poate... nu sint in stare sa nasca in noaptea asta. Ar fi prea mult." Era prima noapte in noua noastra casa, si ma astepam sa ne trezim in mijocul noptii si sa fugim la spital, insa nu a fost cazul.

Nu mai tin minte ce am facut sau la ce ora ne-am trezit duminica dimineata, dar stiu ca am fost foarte fericit ca nu s-a intimplat nimic peste noapte. Dar, pe la 11-11:30 lucrurile s-au schimbat.

Incepusem inca de simbata dupa-amiaza sa tinem o lista cu contractiile, adica ora la care se intimpla si durata. Stiam ca trebuie sa fie regulate, lungi, adica peste 45 de secunde, si la intervale regulate si destul de mici (adica mai putin de 10 minute) pentru a fi contractii care conteaza si dilata. Asa ca, ne-am apucat sa notam si sa calculam.

Deci duminica, pe la 11 au inceput contractiile dureroase, si destul de regulate. Inca nu erau la intervale suficient de mici dar stiam ca "azi" se va intimpla. Destul de rapid au inceput sa fie din ce in ce mai dese si mai dureroase.

In tot timpul asta Brindusa era foarte calma, stia ce are de facut si nu parea sa o ingrijoreze nimic. Eu insa... am inceput sa realizez ca inevitabilul urmeaza sa se intimple. "The sound of the inevitable, Mr. Anderson".

E un sentiment foarte interesant, cind stii ca urmeaza sa se intimple ceva, ceva ce ai asteptat 9 luni, dar tocmai d-aia, ajungi sa te obisnuiesti cu ideea de sarcina, devine atit de parte din viata ta, incit momentul nasterii parca vine pe neasteptate. Tot timpul asta ai astepat momentul nasterii, iar cind vine esti mereu nepregatit, si parca nu iti vine sa crezi ca chiar se intimpla. Cred ca asta simt drumarii din Bucuresti in fiecare an la prima zapada. Ii ia mereu prin surprindere.

Incercam sa ma gindesc, sa realizez in ultimul moment, ce inseamna ce tocmai urmeaza sa se intmple si in ce fel va fi totul diferit, ca plecam la spital 2 si ne intoarcem 3, si ma rog... multe altele de genul asta. Lucruri care ma faceau sa fiu un pic absent din prezentul atit de real, atit de regulat al contractiilor.

Pe la doua fara ceva Brindusa a stiut ca timpul este foarte aproape. A mers la baie si a eliminat tot ce era de dat afara... un lucru atit de coplesitor cind realizezi ca natura are mersul ei logic si plin de sens, daca o lasi sa si-l faca. Citise in cartea din care s-a pregatit, Natural ChildBirth - The Bradley Way, ca putin inainte de nastere ai nevoie sa mergi la WC si elimini tot din tine, si nu mai e nevoie de clisma cind ajungi la spital. La momentul asta contractiile erau deja destul de dureroase. Vedeam asta pe fata ei. A fost prima oara cind a zis ca vrea sa stea intinsa...

In timpul asta, eu eram exact ca in liceu, inainte de ore, cind incerci sa citesti tot ce n-ai cititi acasa, stiind ca urmeaza sa fii ascultat. Cauti, intrebi, incerci sa citesti cite doua rinduri odata... Cautam cu disperare, in cartea pe care trebuia sa o fi citit si eu, cam cit timp mai ai pina la nastere dupa ce "te-ai golit" si alte indicii care sa imi spuna exact cit timp mai e. Simteam ca lucrurile scapa de sub control, un control pe care de altfel nu l-am avut eu niciodata, si ca sint total nepregatit. Brindusa se amuza de mine, in timp ce durerea o chinuia deja la mai putin de 10 minute.

Ei, si la ora 14:11 s-a rupt apa...