Sa ii vedem pe U2 live visam amindoi de ceva ani buni. Ne uitam la DVD-urile din turneele anterioare si ne imaginam acolo, cintind, urlind, sarind... sa lasam sunetul sa ne intre in piele. Ni se parea un vis indepartat... pina in martie anul asta cind si-au anuntat noul turneu.
Ne-am consultat un pic inainte de a cumpara biletele si am ajuns la concluzia ca asa ceva nu se poate pierde, ca e poate ultima (noastra) sansa de a-i vedea live, si decizia a fost simpla. Mergem.
Dar ce facem cu copilul? In iulie deja vom avea copil. Pai il luam cu noi... si vine si soacra-mea (Lia) sa stea cu el. Sau il lasam acasa... tot cu Lia... 24 de ore... hmmm. Atunci habar nu aveam ce fel de copil o sa fie - daca va minca, daca va dormi, o sa fie dificil, bolnav, sau eu mai stiu cum. Stiam doar cum ar trebui sa fie conform programului dupa care vream sa il crestem (On Becoming Babywise)* si ca trebuie sa gasim o solutie sa ajungem la U2.
Am gindit atunci ca ar putea fi prea traumatizant pentru Adan sa zboare la virsta asta si ar fi fost totul mai complicat si mai scump daca il luam cu noi. Un bilet in plus la avion, alte aranjamente la hotel, plus faptul in sine de a fi pe drum atita timp. Nu ai unde sa stai sa ii dai sa manince la orele de masa, unde sa stai cu el dupa masa, unde sa doarma intre mese.
Mult prea complicat.
Am optat pentru varianta de a-l lasa acasa. Ii lasam mesele si ceva rezerve in caz ca e nevoie si plecam singuri. S-a dovedit a fi o decizie foarte buna. Desi citeva mame ne-au zis ca o sa fie greu pentru ca nu o sa ne stea mintea la concert ci o sa fim mereu ingrijorati. Vom vedea...
Cam cu 10 zile inainte, Brindusa a inceput sa striga lapte si sa ii pregateasca toate cele 6 mese de care era nevoie. Noi am plecat marti pe la 12 si ne-am intors miercuri la 12 si ceva. Practic 24 de ore. A mai lasa doua mese de rezerva. Am zburat cu EasyJet, low-cost, si ne era teama ca ar putea aparea intirzieri. Nu a fost cazul.
Asa ca marti dimineata, cu cite un bagaj de mina, parca tot nevenindu-ne sa credem ce facem, l-am pupat pe Adan si am plecat. Momentul in sine al despartirii nu a fost nimic special pentru ca el pleca la plimbarea de dimineata in parc si noi eram grabiti sa ajungem la aeroport. Bineinteles ca nu aveam bani schimbati, aranjamentul pentru "a ride" a picat in ultima clipa asa ca trebuia sa gasesc unde sa las masina si sa ne descurcam.
Am ajuns cu 5 minute inainte de inchidere la check in si am fost ok. Am putut sa stam lilnistiti si am dat primul telefon "acasa". Toate bine si in ordine.
Programul cu orele de masa si activitatile dintre l-am lasat scris si Lia stia din experientele anterioare (urmeaza sa scriu despre ele) ca nu exista loc de abatere. Asa ca ne-am linistit si atunci parca ne-am dat seama pentru prima oara ca sintem singuri.
Faptul in sine de a fi in avion a fost insa pentru mine cel putin bizar. Mi-era mult mai teama de zbor decit imi fusese vreodata inainte, pentru ca m-am gindit ca acum parca nu imi pot permite sa mor. Daca se intimpla ceva cu noi, Adan ramine fara parinti. A fost un gind care m-a urmarit si la plecare si la venire. Dar m-am rugat si am gasit liniste.
La Milano faptul ca am avut putin timp la dispozitie sa ajungem la hotel si apoi la stadion (San Siro) a facut sa nu stam cu gindul doar la Adan. Bineinteles ca am sunat destul de des sa vedem daca e in schema si cum se comporta, daca maninca bine de la biberon, si ce face in general. Lia era foarte incintata de el si de cit de haios, comunicativ, vesel si binedispus e asa ca eram linistiti. Iata ca acum culegem roadele muncii Brindusei de a-l tine in program inca din prima saptamina.
Concertul in sine a fost fabulos. Daca nu ajungeti la unul live, cumparati-va DVD-ul cind apare. E de-a dreptul incredibil. Am mai fost la concerte pe stadion in Bucuresti (la Michael Jackson, rest in peace, in '92 si la Depeche) insa nu se compara.
San Siro e de-a dreptul coplesitor.
Iar U2... s-ar scurge printre litere senzatiile daca as incerca sa le pun in cuvinte.
Insa prima intrebare dupa ce s-a terminat a fost pentru amindoi "Ce o face piticu'?" Nu am mai sunat pentru ca era destul de tirziu. Stiam ca e bine.
Dar m-am gindit, ulterior, cum se schimba viata. Tocmai fusesm la concert U2. Pe SanSiro. Sold out. Fabulos. Sint convins ca nu voi mai experimenta asa ceva niciodata in viata... si totusi mintea mea era la copil.
A doua zi, dupa doar 4 ore de somn, abia asteptam sa ajung acasa si sa il vad. Imi era foarte dor de el.
Ne-am gindit ca daca vom mai pleca, vom pleca cu copilul/copiii dupa noi. Asa cum am si facut in prealabil, experiente despre care voi scrie, si asa cum ne-am si propus ca familie, inca inainte de a se naste Adan.
De data asta a fost o exceptie. Cum am spus, logistic a fost foarte bine ca am plecat fara el. Si lui acasa, si noua acolo, ne-a fost mult mai bine asa. Dar emotional, pentru mine a fost greu. De la gindul ca am putea muri si el sa ramina singur la dorul efectiv de el, a fost dificil emotional.
U2 e pentru mine cea mai tare trupa ever. Sint fericit ca i-am vazut live. Dar m-am bucurat mai mult cind am ajuns acasa si l-am vazut pe Adan dormind in patut. L-am luat in brate, l-am trezit, a fost un pic incruntat si morocanos ca dupa somn apoi mi-a zimbit, asa cum face mai mereu.
Concert U2 - 540 euro. Bucuria revederii - nepretuita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu