In memoriam

Ieri mi-am ingropat tatal. A murit duminica dimineata, in spital, probabil dintr-un stop-cardiorespirator. Suferea de cancer la plamini si in ultimele saptamini s-a simtit din ce in ce mai rau. Nu putea sa respire, obosea foarte repede, de fapt era in permanenta obosit. Nu putea dormi noaptea pentru ca nu putea sa respire stind culcat. Cu toate astea, in spital, fiind pus pe un aparat cu oxigen, s-a simtit un pic mai bine si credeam, ca si pina acum, ca isi va reveni.

Nu si-a mai revenit.

Cind am plecat luni cu el d-acasa, spre spital, a stiut ca nu se mai intoarce acasa. Avea convingerea ca i-a venit sfirsitul. Sfirsitul dupa o viata relativ scurta (62 de ani) insa complexa, grea de cele mai multe ori, poate cu prea putine bucurii si cu prea multe sacrificii. S-a despartit de mama in '87, cind eu aveam 10 ani, si s-a luptat cu ceru' si pamintu' sa raminem la el (eu si frati'miu) si a reusit. A stiut ca ii va fi foarte greu sa ne creasca, dar a vrut sa raminem astfel aproape de bunici si aproape de biserica. Si bine a facut. Mult timp nu am inteles ce a insemnat pentru un barbat de 40 de ani sa ramina singur cu doi copii, si sa fie si mama si tata, sa incerce sa fie si prieten. Au fost momente grele uneori, frustrari si neintelegeri, dar la sfirsit cind am tras linie a murit fericit si impacat ca a avut grija de noi. A murit impacat cu ce a facut pentru copiii lui si era mindru de noi. Iar eu am reusit sa inteleg si sa ii multumesc ca a renuntat la viata lui pentru a investi in a mea.

Parte din pretul pe care l-a avut de platit pentru alegerea lui a fost si faptul ca a murit singur. Imi spunea saptaminile trecute sa il sunam mai des (desi il sunam zilnic), ca ar vrea sa petreaca mai mult timp cu noi pentru ca cel mai greu nu ii e cu boala, cu care de altfel nici nu s-a prea chinuit sa lupte, ci cel mai greu ii era singuratatea. Acum regret ca sigur as fi putut petrece mai mult timp cu el. Insa... probabil asa se intimpla mereu... ajungem sa regretam prea tirziu.

Imi pare rau ca a murit fara sa-si vada si nepotii mari. Ii iubea foarte mult (si pe Adan si pe Alex, baiatul lui frati'miu). Avea un fix. A vrut sa ii cumpere lui Adan un urs mare de plus de Craciun. N-a mai apucat. Iar Adan nu il va cunoaste niciodata. Intre doua generatii, parca asta e regretul cel mai mare pe care il am, ca Adan va creste fara un bunic.

Tata a murit impacat, multumit si mintuit. Noi raminem sa ii simtim lipsa. La revedere tata, la revedere bunicule.

Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea Adan!

Duminica am facut binecuvintarea lui Adan. Ok, pentru cei care nu stiu despre ce este vorba, baptisti fiind, lucrurile se intimpla in felul urmator: parintii merg cu copilul la biserica, unde sint membrii sau unde merg in mod obisnuit, si se face o mica "ceremonie" de binecuvintare pentru copil. In cele mai multe dintre biserici cred, asa cum a fost si in cazul nostru, se citeste un text din Biblie, din Numeri, capitolul 6:

22. Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

23. "Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, şi spune-le: "Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel, şi să le ziceţi:

24. "Domnul să te binecuvânteze, şi să te păzească!

25. Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine!

26. Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!

27. Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, şi Eu îi voi binecuvânta."

Apoi pastorul si cineva din biserica, uneori chiar si parintii se roaga pentru copilul respectiv. Este un fel de a exprima dorinta parintilor, in fata bisericii si a lui Dumnezeu, de a dedica copilul lor lui Dumnezeu si de a cere binecuvintarea Lui peste viata copilului. Este un moment frumos pentru familie si pentru comunitate, fiind un act public de dedicare si responsabilizare. Este un simbol al dependentei de Dumnezeu si al dorintei parintilor si a bisericii ca acel copilas sa fie crescut in cunostinta de si dupa principiile lui Dumnezeu, si este o cerere de binecuvintare si protectie rostita de intreaga biserica.

Asa ca, asta este ce ne dorim si noi pentru copilul nostru: "Domnul să te binecuvânteze, şi să te păzească, Adan! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine Adan si Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea Adan!"

Voi ce i-ati face asistentei respective?

Cind am citit stirea asta, si dupa, pe parcursul zilei de ieri cind a fost dezvoltata si pe TV, m-am umplut de revolta, in primul rind fata de acea asistenta care a uitat copilul in incubator. Insa nu doar fata de ea, ci mai degraba fata de tot sistemul medical de maternitate si neonatologie. Pentru ca cred ca acea femeie este un exponent edificator pentru acest sistem nenorocit in care ni se nasc copiii. Si sa nu zica cineva ca ce se face atita caz de un copil, ca nu se intimpla in fiecare zi, si a fost un accident. Pentru ca nu e primul caz de neglijenta grava in maternitati, si nici nu conteaza asta. Putea sa fie primul caz din istoria omenirii, ca nu are nici o importanta. Spuneti-le asta parintilor copilului. Pentru mine nu ar conta ca e prima greseala din viata a acelei asistente, si ca pina acum a fost cea mai buna asistenta din lume, ca tot as calca-o in picioare.

Probabil ca la ancheta o sa o scoata cu ceva circumstante atenuante, si o sa scape usor, pentru ca in astfel de cazuri, mi se pare ca scapi foarte usor daca doar iti desface contractul de munca. Ce o fi facut ea de a uitat de copil, ca o fi avut treaba cu alte nasteri, ca vorbea la telefon, ca se uita la televizor sa ce o fi facind, e prea putin important. Chiar nu conteaza. Pentru ca in momentul in care incerci sa sugerezi ca a avut o motivatie serioasa, inseamna ca acea motivatie serioasa era mai importanta decit viata acelui copil care era in grija ei. Poate ca unele din aceste femei nu-si dau seama ca responsabilitatea lor este enorma. Poate au impresia, traind in fiecare zi printre zeci de copii nou-nascuti, ca toti sint la fel si ajung sa ii priveasca ca un obiect al muncii, nu ca indivizi in sine, foarte pretiosi si fragili. Nu stiu daca e asa... poate gresesc. Si nici nu vreau sa sugerez ca toate asistentele sint asa... dar cred ca sistemul este total bolnav. Pentru ca este un sistem fara back-up, in care greseala cuiva nu poate fi depistata la timp pe un lant decizional sau de control, si asa copiii sint uitati in incubator, altii sint operati pentru afectiuni pe care nu le au, altii iau tratamentele colegilor de salon pentru ca se incurca fisele, si tot asa...

Si mai cred ca e bolnav pentru ca in maternitati copilul ar trebui sa stea cu mamele. Si mamele sa stie in permanenta ce se intimpla cu copiii lor. De ce sint luati de linga ele, ce probleme au si ce solutii sint pentru acelel probleme. Nu sa ajungi sa te rogi de asistente sa te lase sa iti vezi copilul, si sa te trateze ca si cum esti o proasta si habar n-ai ce trebuie sa faci cu copilul. Si ti se face un mare favor ca ti-l aduce sa il tii in brate. Si sa ajungi sa afli dimineata ca s-a intimplat ceva cu copilul tau spunindu-ti-se "Stai linistita, ca nu e mort!" "Ah, OK, daca inca nu e mort, nu e nici un motiv sa ne ingrijoram..." Probabil ca si parintii ar trebui sa stie ca drepturile lor trec dincolo de a face tot ce zice doctorul sau asistenta doar pentru ca asa zice doctorul sau asistenta. Doctorul si asistenta sint acolo ca sa slujeasca pacientii, sint acolo in serviciul nostru, nu invers. Cred ca mama respectiva trebuia sa stie ce se intimpla cu copilul ei, de ce, cit si cum trebuie sa stea la incubator, si poate atunci acea asistenta ar fi simtit o mai mare responsabilitate fata de copil, stiind ca trebuie sa dea socoteala parintilor. Poate ar fi simtit ca are in miinile ei viata pretioasa a unui copil. Poate ca ar trebui ca noi parintii, sau viitorii parinti sa incepem sa cunoastem, sa ne documentam, sa stim ce presupune nasterea, primele zile, ce e icterul si alte cele, si mai ales sa ne cunoastem drepturile si sa ni le cerem chiar si in fata asistentelor si a medicilor, pentru ca e viata noastra si a copiilor nostri in joc. Pentru ei e un caz, sau un numar intr-un incubator, dar pentru noi e viata.

Mi se pare foarte grav ce se intmpla pentru ca acel copil va ramine mutilat pe viata, si nu exista despagubire sau rezolvare pentru asta.

In tot acest context, sint din ce in ce mai convins ca spitalele noastre nu sint nicidecum cel mai bun loc unde sa nasti.

La tuns

Vineri am fost cu Adan la tuns pentru prima oara. Am fi incercat noi acasa dar cu foarfeca ni s-a parut cam periculos la cit se misca asa ca l-am dus la Florin la salon sa se descurce el. Si s-a descurcat.

Iar acum arata ca pentru armata...

Nativity - partea a III a

O infirmiera in virsta a venit in graba catre mine, mi-a intins o pelerina bleu si ciupicei d-aia ca la Peles, sa mi-i trag peste incaltari si mi-a zis sa ma grabesc.

Am urmat-o pina in sala de nasteri, am intrat, am salutat, mi s-a indicat un loc linga masa de nastere pe care Brindusa era deja in pozitie, si am stat. Am intrat in sala la 16:40. Pe linga mine, Amanda si Lily, mai erau vreo doi medici neonatologi si ceva asistente ca spectatori . Era duminica dupa-amiaza, nu mai era nici o nastere, si ce se intimpla acolo era cel mai interesant lucru de pe sectie.

Eu stateam linga Brindusa incercind sa o ajut, sa o incurajez, dar vocea imi era stearsa si afisam un zimbet usor idiot cred, pentru ca nu prea stiam ce sa fac. Cartea nu o citisem, pentru ca in momentul cind am aflat ca va fi prezenta Amanda, care e moasa , doula, asistent medical, si foarte pasionata de munca ei, m-am relaxat complet. Eu voi fi acolo si simpla prezenta va trebui sa fie suficienta. Asa ca stateam.

Cred ca au fost 3 sau 4 sesiuni de impingere serioasa... timp in care Brindusa nu a scos nici un sunet. Am admirat mereu rezistenta ei la durere, dar la asta nu ma asteptam nici eu, si nici una din persoanele prezente, judecind dupa comentarii...

La un moment dat cineva a spus ca nu a mai vazut o mama care sa nu scoata nici un tipat, sa fie asa "cuminte" si ca ar merita o statuie in curtea spitalului. Asta cred ca a fost prea mult pentru dna. doctor, care a replicat, usor atinsa as spune, ca totusi are si ea un merit in faptul ca nasterea asta merge asa frumos...

Intr-un final a inceput sa se vada capul copilului. Au mai fost citeva serii de impingeri si... ta-tam! La 5 fix, dupa doar 20 de minute de la intrarea in sala de nasteri, iata-l si pe Adan.

Murdar, ud, mic, rozaliu... sincer, nimic ce sa para placut la prima vedere. Incercam sa ma uit la el si sa ma conving ca e frumos, simpatic... sa vad dincolo de frutea tesita, de fata umflata, de pielea zbircita de la lichid, de punctele de grasime de pe fata... el era copilul meu.

Dupa ce i-au taiat cordonul, i l-au dat Brindusei sa il tina putin in brate (ca "recompensa" pentru o nastere asa de frumoasa). O mare realizare si raritate totusi in spitalele din Romania, ca mama sa isi tina copilul in brate chiar pe masa de nastere la doar citeva minute dupa ce l-a nascut. Dar o anomalie usor remarcata de Amanda, care vine dintr-o lume mai normala, si care militeaza pentru drepturile mamelor de a fi reunite cu copiii lor cit mai curind dupa nastere.

Adan a fost apoi luat de neonatolog, spalat, masurat, cintarit, sau ce le mai face acolo, iar nota la nastere a fost 10, dar sincer, nu sint sigur daca a fost rezultatul impactului nasterii asupra celor prezenti, sau copilul chiar a fost de 10, judecind dupa toti parametrii in functie de care se acorda acest calificativ.

Eu am fost rugat sa ies, in timp ce Brindusa urma sa se indrepte spre rezerva ei. Pentru ca a fost o nastere asa ne neobisnuita si frumoasa, dupa spusele lor, pentru tot personalul medical prezent, am capatat bunavointa asistentelor si a infirmierelorsi astfel am putut sa mai stau pe culoar si in salon. Brindusa era palida si obosita. Eu inca ma mai miram in sinea mea cum de a nu a scos macar un sunet sau urlet desi era evident ca durerea fusese foarte mare.

Pina una alta insa, trebuia sa incerc sa ma obisnuiesc cu ideea ca Adan se nascuse, sa ma bucur ca era sanatos, si sa sper ca si de acum inainte totul va fi bine. Eram intr-o stare de exaltare, si nu aveam nimic concret in cap. Pentru Brindusa aveau sa urmeze cele mai dificile 3 zile din viata ei. Eu plecam spre casa bucuros ca totul a fost atit de rapid si fara complicatii, si si Brindusa si Adan erau bine sanatosi.

Lucrul pentru care parca traisem ultimele 9 luni se intimplase. And now what...?

Nativity - partea a II a

Ei, si la ora 14:11 s-a rupt apa...

Era intinsa pe pat iar eu linga ea, cu lista in mina. Mi s-au taiat genunchii. Am intrat intr-o stare de usoara disperare, probabil ca foarte amuzant de urmarit. D-asta cred ca este foarte bine ca lucrurile sint asa cum le-a lasat Dumnezeu, si femeile sint cele care nasc, nu noi.

Brindusa era incredibil de calma si responsabila. Ulterior mi-a spus ca odata ce a stiut ca incepe si ca nu mai e "cale de intoarcere" a fost foarte calma, constienta si linistita. Bagajul era deja facut, asa ca am sunat la doctor, i-am spus ca s-a rupt apa, ne-a zis sa mergem la spital si dupa ce o consulta medicul de garda, sa o mai sunam o data si sa ii spunem care e situatia.

Am sunat la moasa, Amanda Perkins, o prietena buna din State, i-am spus si ei in ce stadiu sintem si am convenit sa trecem sa le luam, pe ea si inca o prietena asistenta din State, si apoi sa mergem impreuna la spital. CF 2, linga WT Plaza.

Nu mai tin minte exact ce gindeam atunci dar stiu ca eram foarte agitat si incercam sa par foarte calm sau stapin pe mine, pentru ca Brindusa sa nu fie influentata negativ. Cind am iesit din parcare era sa lovesc masina, de stapin pe mine ce eram, si am condus ca nebunu', incercind in tot timpul sa fiu atent si la contractii, care erau deja la intervale de 4-5 minute. Si lungi. 45-50-60 de secunde. Adica, contractii d-alea care conteaza.

Inainte de a le lua pe Amanda si Lily de la Mall Vitan am trecut pe la garsoniera sa luam dosarul de gravida, cu toate analizele si documentele, pe care il uitasem acolo, si pe la 16:00 am ajuns la spital. Dupa un drum pe care Amanda avea sa si-l aminteasca ca unul nu foarte safe... dar, hey, eram foarte stapin pe situatie.

Pe drum contractiile ajunsesera deja la intervale de exact 3 minute, si cu lungimi egale. Am mers direct la medicul de garda care a consultat-o si a consemnat foarte uimita si speriata o dilatatie de 7-8 cm, dupa care am pornit spre camera de travaliu. Brindusa si fetele au intrat pe sectie, iar eu am ramas sa cuget la intrare, in hol, lungindu-mi gitul sa pot vedea ceva inauntru...

Pe tot parcursul sarcinii, am fost impreuna la toate controalele, si am creat o oarecare relatie cu medicul, pentru ca am vrut sa fiu prezent la nastere si am vrut sa stie asta de la inceput, sa ma cunoasca si sa inteleaga ca privim nasterea ca pe un eveniment al nostru ca familie, nu doar al femeii, si vrem sa fiu prezent. De asemenea, la toate aceste intilniri si consulturi din timpul sarcinii am fost foarte clari in privinta dorintei noastre de a naste natural, fara nici o interventie, adica fara epidurala si fara epiziotomie. Cezariana nici nu a fost luata in calcul (cel putin, nu ca solutie preferata. Daca situatia medicala ar fi cerut-o, o faceam.) Avind-o si pe Amanda in camera de nastere, stiam ca Brindusa e pe miini bune si dorintele ii vor fi respectate.

Eu insa, acum, ramas singur in holul gol, ma gindeam daca nu cumva dna. doctor o fi uitat ca vreau sa fiu prezent, sau poate nu s-o putea... Speram ca Brindusa sa fie bine, sa nu o doara prea tare, si eram curios... Faptul de a nu stii ce se intimpla (desi nu poti face nimic in nici un sens) e probabil cel mai greu lucru prin care treci ca tata, la nastere.

La un moment dat am vazut-o pe doctora la capatul celalt al culoarului, deja echipata, apoi pe Amanda ajutind-o pe Brindusa sa treaca dintr-o camera in alta. O infirmiera in virsta a venit in graba catre mine, mi-a intins o pelerina bleu si ciupicei d-aia ca la Peles, sa mi-i trag peste incaltari si mi-a zis sa ma grabesc.

Nativity - partea I

Simbata aia a fost probabil una dintre cele mai lungi zile traite. La inceputul anului gindeam ca ne vom muta din garsoniera cel tirziu in februarie asa incit sa avem citeva saptamini de acomodare si aranjamente inainte de nastere. Wishful thinking... pentru ca, am reusit sa ne mutam, adica sa dormim prima oara aici abia simbata, 14 martie.

Am adus patul, masinile de spalat si multe alte lucruri, am reusit sa aranjam ceva din ele, dar prea putin pentru a ne simti "acasa".

In ziua aia Brindusa a urcat scari (stam la etajul 4, fara lift) cit pentru tot anul. Un exercitiu benefic pentru inducerea travaliului, dar totusi, "Nu astazi!" ma gindeam eu.

Pe la prinz au aparut primele contractii, dar eu am aflat de ele abia spre seara. Nu erau regulate, insa cind am decis sa ne culcam, in sfirsit, eram terminati de oboseala, si mi-am spus "Nu, nu se poate... nu sint in stare sa nasca in noaptea asta. Ar fi prea mult." Era prima noapte in noua noastra casa, si ma astepam sa ne trezim in mijocul noptii si sa fugim la spital, insa nu a fost cazul.

Nu mai tin minte ce am facut sau la ce ora ne-am trezit duminica dimineata, dar stiu ca am fost foarte fericit ca nu s-a intimplat nimic peste noapte. Dar, pe la 11-11:30 lucrurile s-au schimbat.

Incepusem inca de simbata dupa-amiaza sa tinem o lista cu contractiile, adica ora la care se intimpla si durata. Stiam ca trebuie sa fie regulate, lungi, adica peste 45 de secunde, si la intervale regulate si destul de mici (adica mai putin de 10 minute) pentru a fi contractii care conteaza si dilata. Asa ca, ne-am apucat sa notam si sa calculam.

Deci duminica, pe la 11 au inceput contractiile dureroase, si destul de regulate. Inca nu erau la intervale suficient de mici dar stiam ca "azi" se va intimpla. Destul de rapid au inceput sa fie din ce in ce mai dese si mai dureroase.

In tot timpul asta Brindusa era foarte calma, stia ce are de facut si nu parea sa o ingrijoreze nimic. Eu insa... am inceput sa realizez ca inevitabilul urmeaza sa se intimple. "The sound of the inevitable, Mr. Anderson".

E un sentiment foarte interesant, cind stii ca urmeaza sa se intimple ceva, ceva ce ai asteptat 9 luni, dar tocmai d-aia, ajungi sa te obisnuiesti cu ideea de sarcina, devine atit de parte din viata ta, incit momentul nasterii parca vine pe neasteptate. Tot timpul asta ai astepat momentul nasterii, iar cind vine esti mereu nepregatit, si parca nu iti vine sa crezi ca chiar se intimpla. Cred ca asta simt drumarii din Bucuresti in fiecare an la prima zapada. Ii ia mereu prin surprindere.

Incercam sa ma gindesc, sa realizez in ultimul moment, ce inseamna ce tocmai urmeaza sa se intmple si in ce fel va fi totul diferit, ca plecam la spital 2 si ne intoarcem 3, si ma rog... multe altele de genul asta. Lucruri care ma faceau sa fiu un pic absent din prezentul atit de real, atit de regulat al contractiilor.

Pe la doua fara ceva Brindusa a stiut ca timpul este foarte aproape. A mers la baie si a eliminat tot ce era de dat afara... un lucru atit de coplesitor cind realizezi ca natura are mersul ei logic si plin de sens, daca o lasi sa si-l faca. Citise in cartea din care s-a pregatit, Natural ChildBirth - The Bradley Way, ca putin inainte de nastere ai nevoie sa mergi la WC si elimini tot din tine, si nu mai e nevoie de clisma cind ajungi la spital. La momentul asta contractiile erau deja destul de dureroase. Vedeam asta pe fata ei. A fost prima oara cind a zis ca vrea sa stea intinsa...

In timpul asta, eu eram exact ca in liceu, inainte de ore, cind incerci sa citesti tot ce n-ai cititi acasa, stiind ca urmeaza sa fii ascultat. Cauti, intrebi, incerci sa citesti cite doua rinduri odata... Cautam cu disperare, in cartea pe care trebuia sa o fi citit si eu, cam cit timp mai ai pina la nastere dupa ce "te-ai golit" si alte indicii care sa imi spuna exact cit timp mai e. Simteam ca lucrurile scapa de sub control, un control pe care de altfel nu l-am avut eu niciodata, si ca sint total nepregatit. Brindusa se amuza de mine, in timp ce durerea o chinuia deja la mai putin de 10 minute.

Ei, si la ora 14:11 s-a rupt apa...

Timpul zboara

Stiam asta, dar am aflat-o din nou luni seara.

Cind "era mic", il tineam in brate pe Adan, si statea cum il puneam, de cele mai multe ori cu capul pe umarul meu si statea "manusa". E o senzatie foarte faina sa il tii asa, pentru ca se lipeste de tine si il simti foarte aproape. Si cind doarme asa e un sentiment care greu poate fi pus in cuvinte. Sau cel putin pentru mine e greu.

Dar de cind a crescut baiatu, adica de pe la 3 luni, nu mai sta asa. Il tii in brate dar sta teapan, se intoarce, se suceste, se apleaca, se fîțîie, si nu mai sta ca un copil. Luni seara insa a adormit imediat dupa masa la Brindusa in brate si am profitat de ocazie sa il mai tin si eu. Ce senzatie! Sa il tii si sa doarma pe umarul tau, sa ii simti respiratia si micile frematari, este un sentiment de apropiere si intimitate greu de egalat. Mi-era dor de asa ceva. Parca mi-e dor de el cind era mic mic.

Si m-am gindit cit de repede trece timpul acum. Lunile 2-3 par asa de departate, pentru ca zilnic se intimpla ceva nou, evolueaza intr-un fel sau altul, progreseaza vizibil, si densitatea de evenimente este asa de mare incit traiesc un profund sentiment de frustrare ca nu pot fi acolo sa il vad cind sta prima oara singur in fund sau in genunchi, sau cind face primele miscari de-a busilea prin pat, sau cum maninca legumele de la 6 fara sa mai faca nazuri. Sint momente care se intimpla o data in viata. Le-ai ratat, la revedere!

Incredibil

Am vazut azi din intimplare clipul asta la CNN. Am ramas perplex. Nu aveam sunet, iar clipul a fost dat ca un fel de "no comment", fara nici o explicatie, nimic.

Abia cind am ajuns acasa am cautat pe youtube, am gasit clipul si asa am aflat si ca nu s-a intimplat nimic cu copilul de doar 6 luni. Nu s-a intimplat nimic in sensul ca n-a murit.

Primul gind cind am vazut asta a fost ca cred ca as fi inebunit pe loc daca mi s-ar fi intimplat mie. Reactia mamei mi se pare elocventa.

Dar, cum spun si astia de la SkyNews, e un exemplu bun de ce se poate intimpla intr-o clipa de neatentie.

Haine, peste haine, peste haine...

Am citit acum pe un blog al unor viitori parinti despre planuri de a cumpara haine pentru copilul care ar urma sa se nasca in aprilie si m-am gindit ca poate ar fi bine sa dau un link la acest produs- bundle me- pe care noi l-am cumparat si care ne-a facut viata foarte usoara. Adan s-a nascut in martie, era destul de racoare, si ne-a fost foarte folositor din ziua cind l-am scos din spital.

Am urit, si urim in continuare sa infofolim copilul, sa punem geci peste pulovere si tot felul de haine pe el pina ajunge sa nu se mai poata misca, pentru ca pina la urma nu este decit o mina de om. Asa ca bundle me ne-a placut foarte mult pentru utilitatea lui, usurinta cu care poate fi folosit si mai ales eficienta, logistica si termica. Este ca un fel de sac de dormit, cu fermoar; jumatate sta fixa pe car-seat sau carucior si cealalta jumatate se pune peste copil si se prinde cu fermoar. Ta-tammm!!!

Da, stiu... e in America, dar daca aveti pe cineva care vine d-acolo sau vi-l poate trimite, merita luat. In Romania nu am vazut nicaieri asa ceva, dar poate exista totusi in vreun magazin.

Oițe și steluțe

Am vazut mai demult oitele astea pe un site si am zis ca trebuie sa ii fac si lui Adan. Ei bine, iata ca am ajuns sa le fac.

La fel si cu stelutele fosforescente pe care trebuia sa le lipesc pe pereti de cind ne-am mutat, dar... vai, ce ocupat sint!

Urmeaza elefanti!

Figuri...

Asta e joaca dinainte de somn. Ride la oricine si orice. 

Iar seara adoarme asa...

Ursuletul e mereu cu el in pat dar in pozitia asta l-am aranjat eu pentru poza...

Un pas catre viata...

...prin sectia de oncologie de la Marie Curie, din Bucuresti.

Pe culoar, alaturi de anunturi pentru personalul medical si postere cu medicamente, vezi tot felul de personaje de desene animate lipite pe pereti, menite sa le dea senzatia micutilor ca sint totusi intr-o lume de poveste. Asta daca reuseste vreunul dintre ei sa nu remarce mirosul de spital.

Pe la jumatatea culoarului, pe un fel de masuta, stau un cuptor cu microunde, un toaster si un fierbator de apa. In saloane la fel. Cuptoare cu microunde, fierbatoare de apa pentru ceai sau cafea, si bineinteles, cite un televizor. Mai mic sau mai mare. Pe paturi, sau pe noptiere, sint jucarii de plus, printese sau spidermani, si lucruri d-ale parintilor. E clar ca asta nu-i doar o sectie de spital.

Prima senzatie, vazind freamatul si agitatia de pe culoar, e ca esti intr-o gradinita, sau ceva de genul asta. Unii copii mai mici merg cu tricicleta sau se alearga. O mama si un tata fac cu rindul la carucior plimbindu-si fetita de citiva ani pentru a o linisti. Altii mai mari se joaca pe laptop sau playstation. Alti copii stau pur si simplu in pat. Unii sint prea obositi sau secatuiti de vlaga sa mai schiteze vreun gest. In ultimul salon pe stinga, la izolare, sta un baietel cu mama lui si se uita la televizor. El trebuie sa stea izolat pentru ca este foarte sensibil la orice virus sau infectie ar putea lua din aer de la ceilalti copii.




Prin saloane lumea incearca sa schiteze un zimbet cind intram si ne prezentam, insa ochii lor spun altceva. Mame si tati pe fetele carora se vede foarte clar unde ne aflam. Nu sintem nici la gradinita, nici in parc, nici in alta parte, ci in saloanele unei sectii de spital care acum le este casa.
Copiii poate nu stiu prea multe despre boala prin care trec, sau mai bine zis, boala care trece prin ei, insa parintii stiu. Simt. Iar daca pentru o secunda ai uitat, privirea copilului tau sau a colegului de salon, si lipsa parului din cap te lovesc peste fata si iti aduc aminte in modul cel mai brutal.
Sau poate o vor face tipetele unei fetite de 3-4 ani venita la tratament. Mama ei incearca sa o tina si sa o linisteasca in timp ce trei asitente, sau medici, nu stiu ce erau, incercau sa ii administreze medicamentul din seringa.
"Nu o doare chiar asa de rau, sa stiti" ma linistete o asistenta de pe culoar. "Plinge mai mult de nervi."



Probabil ca plinge doar de nervi, dar parca si putina suferinta e prea multa pentru niste copilasi. Iar eu nu reusesc sa fiu imun la plinsetele unui copil bolnav. Sper nici sa nu ajung vreodata.
In timp ce inchid usa de la oncologie in spatele meu si mai fac o ultima fotografie prin geam nu pot decit sa ii multumesc lui Dumnezeu ca Adan e sanatos, si continua sa imi para rau pentru copiii si parintii care trec prin asa ceva.


Campania pentru care am filmat se numeste Pasi catre viata si incearca sa stringa bani pentru o camera sterila de terapie intensiva, adica genul de camera in care ar fi trebuit sa stea baiatul de la izolare. Costa 20.000 de euro.

Pasi catre viata - Povestile copilariei from Emi Gheorghe on Vimeo.

Sarmale si cozonaci... am inceput diversificarea

Erau semne ca trebuie sa ii incepem diversificarea deja de vreo 2 saptamini, si anume ca a inceput sa se trezeasca noaptea si sa ceara de mincare. La inceput nu eram foarte siguri ca asta e motivul pentru care plinge, pentru ca a coincis cu plecarea noastra intr-un concediu de lafaiala la parinti la Arad, si cu prima lui raceala care l-a chinuit citeva zile si nopti. Insa foamea isi spunea cuvintul destul de clar si atunci Brindusa a stiut ca doar laptele ei nu mai e suficient. Pina acum, adica pina la 5 luni si 2 saptamini, a trait bine doar cu lapte de mama. Nimic altceva. Fara ceaiuri, apa, sucuri, etc...

Diversificarea i-o facem incepind cu cereale, nu cu sucuri, apoi introducem treptat legume, fructe, sub forma de piure, iar la sucuri ajungem mai tirziu. Am fi vrut sa incepem cu fulgi de orz sau ovaz, dar la noi nu am gasit ce am fi vrut noi, respectiv fulgi fara adaos de zahar si fara gluten. Am aflat si eu cu ocazia asta ca e bine ca pina la 6 luni, chiar 6 luni si un pic sa nu ii dai gluten pentru ca poate face intorelanta si asta se traduce in mari probleme cu stomacul. Asa ca, negasind orz, am inceput cu fulgi de orez de la Milupa.

Cind introduci cereale in dieta copilului e bine sa incepi cu o masa care iti e foarte la indemina, sau comod sa stai si sa experimentezi. Adica masa de dimineata sau prinzul. Noi am ales prinzul. Din saptamina a doua poti deja sa ii dai cereale (orez) la toate trei mesele principale, dimineata, prinz si seara. Procesul e in felul urmator: incepi amestecind o lingura de fulgi de orez cu 4-5 linguri de lapte (de mama sau formula, daca e pe formula) si incepi usor usor cu lingurita. In timp, dupa citeva zile, adaugi treptat din ce in ce mai mult orez pina ajungi la 5-6-7 linguri orez iar mincarea are o consistenta mult mai mare.

Dupa doua saptamini se pot introduce legumele. Cite una, pe rind, pentru a putea vedea cum le toreleaza si cum raspunde la fiecare in parte. Vom vedea practic cind vom ajunge acolo. Deocamdata sintem la primele ligurite de pasta de orez. Prima reactie a lui este sa dea afara ce ia din lingurita si asta nu se intimpla pentru ca nu ii place gustul ci pentru ca nu stie exact ce sa faca cu mincarea respectiva. E o textura noua pentru el. In Babywise, de unde am luat si schema de diversificare, spune ca va face asta citeva zile apoi se va obisnui sa manince si din lingurita. Vom vedea... Pina una alta, ne dam seama acum cit de groaznica trebuie sa fie hranirea la cerere. Acum Adan se trezeste cam de 3 ori pe noapte sa manince, cam la 2 ore - 2 ore jumate. Uhh... greu. Nu atit pentru mine care dorm ca un trintor, cit pentru Brindusa care e usor disperata de situatie si doarme pe ea toata ziua din cauza asta. Uitasem cum e sa te trezesti din 3 in 3 ore, pentru ca Adan doarme, sau dormea toata noaptea incepind de la 2 luni jumate.
Un mare avantaj al hranirii dupa un program stabilit de parinte nu de cheful copilului.

Deci, pazea, ca de Craciun mincam sarmale si cozonaci.

L.E. - 14/09/2009

Se pare ca nu tot ce plinge se maninca. Adica, am fost prostiti la cel mai frumos mod posibil... de propriul nostru copil, pe care l-am crescut si ingrijit cu toata dragostea...:)

Am scris initial ca Adan a inceput sa se trezeasca noaptea si sa ceara de mincare. In contextul in care eram, si anume la virsta la care stiam ca poate incepe diversificarea (adica el e pregatit pentru asta), apoi faptul ca eram plecati de acasa, mai era si racit, am concluzionat noi ca ii e foame.

Unde mai pui si faptul ca daca il punea la sin minca de rupea. Deci clar ii e foame, laptele nu-i mai e suficient, trebuie sa-i mai dam si altceva si nu putem lasa copilul sa urle noaptea de foame.

Si uite asa de usor am pierdut noi din vedere ceea ce tot am citit si stiam ca trebuie sa se intimple. La virsta lui ar trebui sa aiba (conform Babywise) trei mese principale pe zi (la care sa manince lapte si apoi cereale) plus unul-doua snaksuri (doar lapte). Iar noi in loc sa avansam in program ne intorceam cu trei luni in urma cind minca si noaptea. Total aiurea. Noroc ca avem prieteni care ne-au deschis ochii si asa ne-am adus si noi aminte ceea ce stiam deja.

Copilul plinge. Daca te duci la el si il bagi in seama si ii mai dai si sa manice, o sa mai plinga. Normal. Si maninca. Si plinge, si vrea in brate... si tot asa. Asa ca anitidotul pentru aceasta "foame" a fost sa il lasam sa plinga. Vai, cita cruzime!!! Si surpriza, dupa 5 minute de scincete, copilul adoarme la loc. Asta in prima noapte. A doua la fel. A treia, surpriza si mai mare... nici macar nu se mai trezeste sa plinga. Doarme dus! De la 21:31 - 22:00 pina dimineata la 8. Ha, ha!

Iar ziua a continuat cu mesele in programul normal, cum am spus mai sus. Si continua si lupta cu cerealele care nu sint chiar asa de apreciate cum credeam si nici nu-i neaparat usor sa il faci sa le manince. Ne cam luptam cu el, dar asta e... viata nu-i totdeauna usoara.

Ideea de baza e ca trezitul noaptea nu cred ca e un semn pentru inceperea diversificarii. Copilul se va trezi in continuare daca vede ca are motive sa se trezeasca, iar o masa buna sau o partida de leganat in brate sint intotdeauna motive bune pentru copii.

Naștere naturală vs cezariană

Brindusa a fost de ani buni hotarita sa nasca natural. Bineinteles ca am discutat despre optiuni, de ce asa si nu altfel, insa de departe prima optiune a fost mereu nasterea naturala fata de cezariana. Mai ales dupa ce a vazut ce inseamna cezariana la cumnatele ei.

Discutii pe tema asta sint multe, si sint cel putin atitea pareri citi oameni de aceea cred ca este un lucru foarte important despre care oamenii ar trebui sa se documenteze din cit mai multe surse si la final sa ia o decizie care sa fie a lor, din convingere ca asa e cel mai bine pentru copil, mama si familie in general. 

Noi am pornit de la ideea ca nasterea naturala e, ei bine... naturala. Corpul femeii a fost proiectat sa nasca natural. Si tot procesul care se intimpla la nastere si imediat dupa a fost gindit cu un scop, nu e la intimplare ce se petrece acolo, si orice interventie in acest proces are consecinte. 

Din aceste motive am ales sa vedem in ce fel trebuie sa ne pregatim pentru o nastere naturala cit mai usoara. Pentru ca, da, te poti pregati pentru asa ceva, si e chiar recomandat sa o faci. Trupul se antreneaza. Acolo sint in mare parte multe grupe de muschi angrenate in acest proces al nasterii, iar muschii se antreneaza.  Dar, poate cel mai mult trebuie sa te antrenezi psihic pentru nastere naturala, si pentru tot ce urmeaza, pentru ca e adevarat ce se spune: viata nu va mai fi niciodata la fel. 

Brindusa a mers pe metoda Bradley care  a fost probata de doua ori cu succes de o prietena buna. Cartea este foarte faina, cu sectiune pentru coach (care este sugerat sa fie sotul) la fiecare capitol, si gasesti acolo toate exercitiile pe care trebuie sa le faci si mai mult decit atit. La noi, in Romania, metoda Lamaze cred ca e cea mai cunoscuta, sau recomandata de catre medici, si, asa ca o diferenta majora intre ele, Lamaze pune accent mai mult pe ideea de a fi relaxata in timpul travaliului. 

Oricum, dupa ce ai luat hotarirea de a naste natural, cu siguranta gasesti documentatie si ajutor in acest sens. Noi avem o prietena buna, Amanda Perkins, care este si moasa lui Adan, si ea militeaza foarte puternic pentru nastere naturala si stie multe in privinta asta. 

Pentu mine insa e un pic revoltator cit de usor aleg femeile cezariana fara sa dea nici o sansa ideii de nastere naturala. Da, stiu, nu sint femeie, ce stiu eu prin ce trece o femeie, nu eu simt durerea, mi-e usor mie sa vorbesc... etc... cunosc replicile. Intr-adevar, nu stiu cum e sa nasti, dar punind lucrurile in balanta, la cezariana imi da mereu cu minus.

Sa ne intelegem, sint absolut convis ca este foarte buna atunci cind situatia medicala o cere, cind este pusa in pericol viata copilului si/sau a mamei si cezariana, sau orice alta interventie a medicului este necesara pentru a salva vieti. Sau sint cazuri in care poate virsta mamei, sau o problema medicala pe care o are nu i-ar permite sa nasca natural. Nu dau cu piciorul la stiinta medicala si recunosc faptul ca gratie cezarienelor si a tot ce inseamna medicina moderna nu mai mor pe capete mame si copii la nastere, si sint salvati copii care altfel n-ar avea nici o sansa.

Dar de aici si pina la a opta pentru cezariana doar ca nu vreau sa ma chinui, nu vreau sa simt durerea, vreau eu sa se nasca copilul intr-o zi anume, adica vreau sa controlez totul, sau mi se pare mai safe asa pentru ca am auzit ca la nastere pot aparea tot felul de complicatii... sau alte motive ce tot aud vorbind cu parinti sau viitori parinti, ei bine, toate astea ma revolta.

Si ce ma revolta si mai tare sint medicii care imping mamicile spre cezariana, din cu totul si cu totul alte motive decit cele medicale. Lesne de inteles. O cezariana e peste 1000 RON, in orice spital. Ma revolta ca parintii nu se documenteaza si nu merg la medic in cunostinta de cauza iar multi, foarte multi medici abuzeaza si profita de pozitia pe care o au si de nestiinta oamenilor. 

Am impresia ca cezariana e la moda si e the easy way out pentru toata lumea. Mama nu se chinuie cu travaliul, doctorul nu sta dupa fundul pacientei, sa il trezeasca la 3 noaptea ca i s-a rupt apa, si tot asa... Asa ca “mai bine veniti dvs weekendul asta la un control ca am ceva timp liber”, adica, a se citi “veniti dvs weekendul asta la o cezariana, ca sa nu ne mai lungim asa aiurea cu sarcina asta, ca saptamina viitoare cine stie ce mai intervine.” Lucrurile astea ma revolta. 

Iar la mama problema se pune la modul: "De ce sa ma doara cind poate sa nu ma doara?" Insa ce faci dupa? Ramii cu o taietura pe burta, care doare si doare rau. Abea te tirii, ca dupa operatie, nah... nu iti poti tine in brate copilul, laptele nu vine asa cum ar trebui sa vina pentru ca organismul tau "nu stie" sa dea semnalul, pentru ca procesul de sarcina-nastere a fost intrerupt artificial print-o interventie chirurgicala. Ai neaparat nevoie de cineva care sa te ajute cu copilul pentru ca tu ca mama nu te descurci singura, cel putin citeva saptamini. Apoi, in Romania cel putin, la a doua sarcina ti se va spune ca nu mai poti naste natural din moment ce ai facut deja o cezariana. Deci, daca iti vine mintea la cap si vrei sa nasti natural, nu mai poti. Repet, asta in Romania. 

Ideea e ca, puse in balanta, urmarile cezarienei sint mult mai grave, mai ample si pe termen mult mai lung decit durerea pe care o simti in travaliu si la o nastere normala. Si, cel putin femeile pe care le-am intrebat eu, nu mai tin minte durerea de la nastere. Stiu ca le-a durut, ca a fost greu, dar nu este ca durerea aia de masea de exemplu pe care parca o simti in creier cind vorbesti despre ea. Iar trupul va avea grija de el si toate procesele care trebuie sa se intimple pentru ca tu ca mama sa iti poti ingriji copilul din prima clipa se vor intimpla. Dupa o nastere normala la doar citeva ore esti in picioare si gata sa te  bucuri de copilul tau si nici nu-ti mai pasa prin ce tocmai ai trecut pentru ca tii in brate rezultatul "muncii" tale.  

Dar "principiul" asta pe care eu il numesc "the easy way out" il regasesc in mult mai multe aspecte care tin de cresterea copilului si voi mai scrie despre asta. In final el se rezuma la a alege intre ce e comod pentru mama sau bine pentru copil. Aceste notiuni sint puse mereu in balanta, sub diverse forme si in varii situatii. 

Organismul e facut sa nasca natural, si sa isi revina natural la forma si functiile anterioare.

Noi am avut o relatie foarte frumoasa cu medicul. I-am spus de la bun inceput ca vrem nastere naturala, fara epidurala si chiar si fara epiziotomie si nu am avut nici o problema in privinta asta. Cred ca si medicii raspund si colaboreaza altfel cu oameni care sint interesati de problema si de ce se intimpla cu ei si copilul lor. Cel putin medicul nostru asa este. 

Despre car-seat și centura de siguranță

Cunosc pe cineva care a iesit prin parbriz intr-un accident de circulatie. Bineinteles ca nu purta centura de siguranta. Doctorii au spus ca e o minune ca a supravietuit, insa urmele accidentului inca sint vizibile in trupul lui. De atunci centura de siguranta pentru mine e sfinta. 

Vorbesc cu prieteni si ma uit in alte masini pe strada si sincer ma cam ingrozesc de ce vad si aud. Copii care sint pusi in car-seat dar nu sint si legati cu centura, adica e ca respectivul pe care il cunosc care statea pe scaun dar nu avea centura. Apoi mai grav, copii care nici macar nu sint pusi in car-seat pentru ca e cineva care "are grija de ei" si ii tine in brate. Smart! Weekendul asta am vazut-o pe cea mai tare dintre toate. O femeie tinea in brate un copil de citeva luni pe scaunul din fata al masinii. O masina noua, moderna, cu dublu airbag... Era suficient sa puna o frina un pic mai tirziu si sa il loveasca usor pe cel din fata si airbag-ul i-ar fi zdrobit copilul. 

"Eh, n-are ce sa i se intimple ca mergem incet."

"Asa, la drumuri scurte, nu il mai legam cu centura..."

"Las' ca il tin io asa, ca se incinge in carseat-ul ala... am io grija daca e ceva..."

Sa va spun ceva. In caz ca nu ati avut pina acum nici un accident de masina si nu stiti cum e... De cele mai multe ori, doar daca esti soferul masinii iti poti da seama ce se va intimpla si asta cu o fractiune de secunda inainte. N-ai timp nici sa gindesti. Daca esti pasager, totul e o surpriza uriasa. Corpul si mintea ta nu sint pregatite pentru impact si esti ca o cirpa. N-ai nici un control asupra ta sau a ceva din jur. Dupa, daca esti teafar, te intrebi cum ai ajuns in pozitia aia, sau in ce te-oi fi lovit la cap, la mina... nici nu se pune problema sa mai ai timp sa iti protejezi copilul sau altceva. Iar impactul, chiar si la viteze mici, este resimtit mult mai puternic decit credeti. 

Orice copil care nu e asigurat in centura va zbura necontrolat prin masina la cel mai mic impact. Indiferent daca e din spate, fata sau lateral. 

Si nici nu trebuie sa fii sofer prost ca sa ai accidente. Sint suficienti prosti pe strazi care pot intra in tine chiar si atunci cind mergi total regulamentar. 

Mi se pare o mare nesabuinta din partea parintilor sa isi duca copii asa in masina. Asa ca folositi cu incredere carseat-ul cu centura lui de siguranta, ca de-asta o are, ca sa fie folosita. Cititi cu mare atentie instructiunile si instalati scaunul corect in masina. Aveti grija sa inchideti airbag-ul de la pasager daca tineti neaparat sa puneti carseat-ul pe scaunul din fata. Sint citiva pasi care trebuie urmati corect. 

Dar nu cred ca e prea mult pentru viata copilului vostru!

Nu ca as vrea sa sperii pe cineva, dar... watch and learn...